31 octombrie 2018

Milkshake vegan cu visine si seminte


Ingrediente: 2 pahare
400 ml lapte vegetal
1 lingurita karob
100 g visine (ramase de la tortul vegan)
seminte (in, chia)

Am pus toate ingredientele in vasul termo rezistent al blenderului Kenwood Chef Titanium si am mixat totul. Un model similar de robot, gasiti si aici



Milkshake vegan cu dovleac si cocos

Daca aveti ca mine un ditamai dovleacul si nu stiti ce sa faceti cu el, puteti sa il faceti supa crema, milkshake, placinta sau copt. 

Ingrediente 3 pahare de 250 ml
2 felii dovleac copt
2 linguri nuca cocos
500 ml lapte vegetal de soia simplu sau cu cacao. Eu am facut ambele variante si mi-a placut mai mult cu cacao. 

Am pus toate ingredientele in vasul termo rezistent al blenderului Kenwood Chef Titanium si am mixat totul pana a devenit cremos. 
Se serveste cu fulgi de cocos deasupra. 

Un model similar de robot, gasiti si aici. Eu am testat varianta Kenwood Chef Titanium. 







30 octombrie 2018

Briose vegane sau de post cu nuca de cocos si ciocolata

Ingrediente 12 briose:

300 g faina integrala de grau 
300 ml lapte vegetal (eu am folosit marca Joya, lapte de soia)
1 pliculet praf de copt
1 pliculet zahar vanilat
7 lingurite zahar brut 
5 linguri ulei de masline extravirgin
40 g nuca de cocos fulgi de la SanoVita

Am mestecat ingredientele in vasul robotului Kenwood Chef Titanium cu accesoriul special pentru prajituri. Cand am obtinut un amestec omogen, am turnat in formele de briose, iar la mijloc am pus 1 capsuna sau 2 visine. Le-am dat la copt cam 20 minute, la foc mediu. 

Dupa aceea, le-am glazurat cu ciocolata amara (vegana, de post) si le-am dat la rece cam 2 ore. 

Au iesit genial si sunt extraordinare la o cafea. 

Un model similar de robot, gasiti si aici. Eu am testat varianta Kenwood Chef Titanium. 






Supa crema de dovleac - reteta vegana


Ingrediente 2 portii mari sau 4 mici
500 gr dovleac fiert
1 ceapa rosie si 3-4 catei de usturoi rumeniti
turmeric, sare, piper, boia iute
1 cana de lapte vegetal sau in functie de consistenta dorita

Am pus toate ingredientele in vasul termo rezistent al blenderului Kenwood Chef Titanium si am mixat totul pana a devenit cremos. 
Se serveste cu seminte de dovleac, masline sau capere pentru un gust acrisor. 

Un model similar de robot, gasiti si aici. Eu am testat varianta Kenwood Chef Titanium. 







Paine integrala - reteta

Ingrediente coca: 700 g faina integrala, 350 ml apa calda (nu fierbinte), 3 linguri ulei de masline extravirgin, 1 lingurita sare , 1 lingurita zahar brun, un pliculet de drojdie uscata de 7g. 

Am pus toate ingredientele in vasul robotului de bucatarie Kenwood Chef Titanium si am folosit accesoriul pentru aluat. Am asteptat pana coca s-a facut omogena, dar usor lipicioasa. 

Am lasat aluatul la crescut cam 2 ore, dar la fiecare 40 minute il mai modelam in mana, apoi l-am intins in tava tapetata cu foaie de copt si am bagat la cuptor, la foc mediu. Au iesit 3 painici cam de 300 g fiecare. Am tinut doua zile din ele si si-au pastrat prospetimea. Le-am invelit in hartie. 



Un model similar de robot, gasiti si aici. Eu am testat varianta Kenwood Chef Titanium. 

La început a fost Șotronul

Mi-am făcut blogul în 2012, după ce prietenul meu insista că am ce să scriu, că îmi place să citesc și aș putea scrie ceva în sfera aceasta. Mi se părea complicat, fiind mai atehnică, așa că l-am cam ignorat. În cele din urmă, am postat două mini recenzii la cărțile Oryx și Crake de Margaret Atwood și apoi, la câteva luni, și o recomandare literară pentru saga Cântec de gheață și foc (cunoscută ca Urzeala Tronurilor) de George R.R.Martin. 

Înainte să vă prezint continuarea, aș vrea să spun că am ales platforma Blogger pentru că este a Google, o companie pe care o admir. Mi s-a părut și destul de intuitiv de folosit. Am ales numele Rayuela, după romanul omonim al lui Julio Cortazar, cuvantul însemnând în portugheză șotron. Ca să înțelegeți contextul, am citit cartea acestui scriitor prin liceu și am rămas cu o obsesie pentru stilul respectiv. Cartea putea fi citită normal, de la pagina 1 la final sau după un ghid în care aveai o înșiruire de pagini pe sărite, ceea ce mie mi s-a părut fascinant. M-am identificat cu acest traseu, considerându-mă o fire sucită și mi-am zis Rayuela. Apoi, am preluat numele și pentru blogul meu. 

După cele două postări, am făcut o pauză de doi ani de la scris pe orice fel de blog, până în 2014, când am început să scriu recenzii de filme și seriale pentru blogul FandGmustsee, devenit ulterior Fmustsee. Colaborarea a continuat până în 2017 când creatorul acestui blog cinefil, Flavius Policală, a plecat dintre noi... Aveam drept de admin, dar mi s-a părut dureros să scriu acolo. 

Din 2016, am început să scriu, însă, și pe blogul meu. Cum am reînceput? Am văzut la cineva că participă la concursul de scriere creativă Spring SuperBlog 2016 și am zis să văd și eu care e treaba. De atunci, am participat la 6 ediții. Partea frumoasă e că acest lucru mi-a deschis apetitul pentru scris. Partea de design, R-ul din logoul blogului și alte detalii sunt opera prietenului meu, scriitorul și graphic designerul Laurentiu Badea. 

Nu mi-am trecut blogul pe domeniu propriu până acum, dar am văzut că foarte mulți bloggeri tind spre asta. Există avantaje incontestabile. În primul rând, potențialii colaboratori pot vedea acest aspect ca pe un indiciu al profesionalismului tău. Cu cât stau și mă gândesc mai mult, cu atât ideea de a avea un domeniu ro propriu mă tentează mai mult. 


Despre ce scriu pe blogul meu? 
Pe lângă articolele destinate SuperBlog, scriu despre oameni care mă inspiră, campanii umanitare sau de responsabilitate socială corporativă, oportunități pentru studenți, competiții studențești, testez produse, postez rețete vegane și despre acest stil de viață, recenzii la cărți, filme, seriale, aplicații. Scriu în română și engleză. 

Cel mai citit articol al meu este Donează-ți codița, scris anul trecut, când am decis să mă tund pentru a-mi dona părul unei fundații care face peruci pentru femeile cu cancer mamar. Am ales această cauză deoarece bunica mea a murit din cauza acestei boli. Cred, cu adevărat, că, prin ceea ce scriem, putem schimba mentalități. Este de datoria noastră, a celor care scriem, să împărtășim cu alții lucrurile minunate care se întâmplă. 

De ce scriu?
Pentru a nu lăsa ideile să se piardă, pentru a-mi exprima trăiri, emoții (un fel de catharsis spiritual), pentru a informa, a inspira, a motiva și a ține viu obiceiul scrisului, pentru a-mi lucra materia cenușie. 


Pentru mine, bloggingul este mai mult o pasiune decât o sursă de venit, dar am și alte câteva avantaje care au venit la pachet: mi-am făcut prieteni în blogosferă, am obținut câteva colaborări, dar și premii prin participarea la competiții de scriere creativă. Toată experiența aceasta am folosit-o și în scop didactic, acceptând provocarea de a preda Scriere creativă studenților mei. Cred că nimic nu e întâmplător și totul are loc cu un motiv. Toate se leagă sau cum spunea Steva Jobs, connect the dots

***Articol scris pentru SuperBlog 2018

27 octombrie 2018

Visând elefanți

Toată lumea știe că îmi plac elefanții, în filme, în desene, în cărțile cu Dumbo, în documentare. Adesea, visez cu ochii deschiși la ei. Tot căutând informații despre elefanți, am dat de povestea elefanților pe care îi poți găsi dacă te încumeți la o ascensiune în Kilimanjaro. Ca fan turism de aventură și excursii personalizate, am căutat oferte pentru o expediție Africa. Extreme Travel pare pe placul aventurierilor ca mine. Dar să revenim la elefanți. Acestia se găsesc în număr foarte mare în Kilimanjaro, cel mai înalt munte din Africa de Est. O expediție în aceste regiuni se sădea sub forma unui vis în inima mea. 


Mi-am sunat gașca de prieteni și le-am spus că vreau să facem și noi o poză temerară, așa cum am găsit eu pe net. Ce-i drept nu știau dacă glumesc sau nu, dar după câteva insistențe, și-au dat seama că vorbesc serios. De ce nu? În viață, trebuie să faci tot ceea ce îți dorești și să ieși din zona de confort, deoarece, doar acolo, poți găsi elefanți și visuri îndeplinite. 


În plus, e important să fim activi, indiferent de vârstă. Imagini cu ascensiunea prin munții înalți ai Africii te fac să simți adrenalina în vene. Corpul tău devine un arc uriaș, care nu mai are stare și tot ceea ce își dorește este să urce, tot mai sus... 



După un urcuș de câteva ore, te și vezi stând în fața corturilor, cu mâncare caldă, un foc la care să te încălzești și prieteni cu care să împărtășești bucuriile circuitului turistic. Eventualii ghizi locali povestesc legende cu elefanți și prințese ale deșertului african, învăluindu-te în misterul unei seri africane. Apariția triburilor primitive în visele tale devine și ea o aventură în sine. 

Pentru o astfel de aventură, ai nevoie de pregătire fizică serioasă. Trebuie să îți pregătești mușchii, plămânii și oasele pentru cățărarea pe munte la altitudini foarte mari, unde aerul este rarefiat. Recent, am citit cartea lui Travis Macy - Mentalitatea Ultra și m-am și văzut un sportiv de anduranță. Oare vom reuși să ajungem în cel mai înalt punct din Africa - Vârful Uhuru? Dacă au reușit alții, vom reuși și noi. Trebuie doar să ne antrenăm mintea și corpul înainte de plecare, visând la elefanți și ultramaratoniști. 

Imaginea asfințitului și răsăritului de soare rămân întipărite în suflet, dând energie visului meu. I-am convins și pe prieteni, condiția fiind să mă ocup eu de organizare și de programul de antrenamente. O astfel de aventură trebuie să înceapă cu un echipament adecvat. Chiar Macy povestește cum un simplu minus la nivel de echipament poate da peste cap toate planurile.

Pentru cei care nu se vor încumeta să urce crestele munților la altitudine foarte mare, Parcul Național Kilimanjaro oferă priveliști superbe, cu toate animăluțele, mai mari sau mai mici, pe care le-ai văzut în documentare: girafe, maimuțe, elefanți, zebre. Ooo, elefănțeii din visurile mele... Când mă ascult, par ca un copil care își așteaptă cadoul de la Moș Crăciun. Dar, de ce nu? Dacă nu acum, când?

***Articol scris pentru SuperBlog 2018

Piure vegan cu ciuperci pleurotus

Se prajesc ciupercile pleurotus, ceapa rosie si usturoiul taiate marunt in putin ulei de masline. Se pun la fiert cartofii si apoi se adauga in bolul robotului de bucatarie Kenwood Chef Titanium. Un model de robot de acest gen gasiti si aici. Se pune lapte (am folosit de ovaz) pentru consistenta dorita si sare dupa gust. Am folosit accesoriul numit K bater al robotului si in doar 2-3 minute, piureul a fost gata. 

Am servit cu ciuperci pleurotus si am decorat cu cateva masline verzi umplute cu ardei. 

Mi-a placut accesoriul pentru ca a pastrat consistenta dorita, iar variatele puteri ale robotului iti permit sa controlezi viteza de procesare. Initial, uitasem sarea, dar am deschis capacul vasului, fara sa opresc robotul, si am adaugat sarea. 



Tort vegan/ de post cu fructe si ciocolata

Pentru blaturile de tort, am folosit robotul de bucatarie Kenwood Chef Titanium si accesoriul special. Mi-au placut capacul de deasupra bolului care protejeaza de stropi, lumina activata printr-un buton senzitiv si accesoriul care face un amestec omogen. 

Ingrediente 1 blat: 2 cani jumatate de faina
1 cana lapte soia
1 jumatate de cana zahar brun, combinat cu zahar vanilat pentru aroma
50-60 ml de ulei de masline extravirgin
1 lingurita sare
1 plic praf copt
cca 200 g de fructe (am pus visine)

Am amestecat toate ingredientele, mai putin fructele, cu robotul, iar la final, am incorporat si fructele. 

Am adaugat blaturile la cuptor, la foc mediu. Intre blaturi, am pus Pudding cu cacao (am cumparat un pliculet si l-am pregatit cu lapte de soia). Am introdus tortul cu budinca la frigider pana s-a intarit si apoi am glazurat tortul cu ciocolata. Am folosit 2 plicuri de glazura ciocolata amara (vegana) pentru a glazura tortul. L-am pus la rece cam 2 ore, dupa ce l-am presarat cu fulgi de cocos si am adaugat capsuni pentru decor si culoare. 

Un model similar de robot, gasiti si aici. Eu am testat varianta Kenwood Chef Titanium. 











Focaccia cu sos de rosii si rozmarin

Ingrediente coca: 500 g faina, 250 ml apa calda (nu fierbinte), 3 linguri ulei de masline extravirgin, 1 lingurita sare (am folosit sare de Himalaya), 1 lingurita zahar brun, un pliculet de drojdie uscata de 7g. 

Am pus toate ingredientele in vasul robotului de bucatarie Kenwood Chef  Titanium si am folosit accesoriul pentru aluat. Am lasat aparatul sa isi faca treaba si si-a facut-o mult mai bine si mai repede decat o faceam eu doar cu mana. Accesoriul pentru aluat este performant, iar coca a crescut foarte frumos. Capacul vasului iti permite sa adaugi ingrediente fara sa opresti aparatul si touch-ul senzitiv iti ofera posibilitatea sa vezi in interiorul vasului prin aprinderea luminii. 

Am lasat aluatul la crescut cam 40 minute, apoi l-am intins in tava tapetata cu foaie de copt, am pus sos de rosii si rozmarin si am bagat la cuptor, la foc mediu. 

Un model similar de robot, gasiti si aici. Eu am testat varianta Kenwood Chef Titanium. 






18 octombrie 2018

Drumul spre independența financiară

Cu toții ajungem într-un punct în care ne întrebăm cum să faci bani? Și repede dacă se poate, și fără prea mult efort. Poveștile de viață ale altora ne-au învățat că banii care vin repede, pleacă repede. Ca atare, BCR a inițiat un proiect de educație financiară, Școala de Bani, prin care oricine poate să înțeleagă modul în care se poate obține mult dorita independență financiară


Sunt convinsă că drumul spre acest obiectiv financiar pleacă de la educație. Cunoașterea înseamnă putere și bunăstare. Plecând de la experiența mea personală și de la cunoștințele economice acumulate până acum, vă prezint câțiva pași care pe mine m-au ajutat să fac economii și să îmi ating câteva obiective.

1. educația începe din familie. Dacă nu îți înveți copiii că banii se câștigă prin muncă și că sunt o resursă limitată, nu vor înțelege valoarea lor. Pentru ei, vor fi doar o hârtie cu care pot obține ceea ce doresc, într-un mod rapid. Și când nu o vor mai putea face, vor deveni frustrați, unii ajungând chiar la colaps financiar sau depresie. 

2. educația continuă și în școală, mai puțin în sistemul preuniversitar, deși ar trebui, și mai profund în sistemul academic economic. Desigur, există și inițiative private care trebuie promovate pentru a crește nivelul de informare în rândul cetățenilor. 

3. Teoria nu ajută foarte mult, trebuie să înveți concret că veniturile sunt limitate, și așa trebuie să fie și cheltuielile, dacă nu vrei să fii îndatorat. E important să înveți să îți faci un buget personal, fie și într-o agendă sau într-un Excel. 

4. Prioritizează! Nu toate cheltuielile au același nivel de prioritate. E important să plătești la timp ratele, curentul, gazele și alte utilități și apoi să te gândești la cum să îți reinnoiești garderoba. Am citit o chestie foarte faină în cartea lui Robert Kiyosaki - Ce este educația financiară... de fapt?. Autorul spunea că, dacă în fiecare lună, îi pui pe alții pe primul loc și doar la final pe tine, nu vei fi niciodată un om bogat. Și aici vine sfatul 5. 

5. Economisește lunar pentru un vis! Cu alte cuvinte, Kiyosaki spune că, în fiecare lună, trebuie să pui o sumă de bani deoparte, ca și cum tu ai fi cineva căruia trebuie să îi plătești o rată. Dacă nu faci asta și începi cu celelalte plăți, este posibil să nu mai ajungi niciodată la tine și la visul tău. La început, am fost puțin sceptică. Am crescut într-o familie în care mai întâi se achitau datoriile, se puneau bani deoparte pentru mâncare și alte necesități curente și, la final, dacă rămânea ceva, se punea deoparte sub formă de economii. Nu m-am gândit niciodată că lucrurile pot fi și inversate. Întâi economisești și apoi rezolvi restul aspectelor. E o chestie de optică, important este să fii consecvent, să îți onorezi promisiunile, față de tine și față de alții. 

6. Găsește un vis. Am auzit cu toții îndemnul Dream big! Dacă nu ai un vis, nu ai pentru ce să lupți. Unii nu visează de teama că nu li se va îndeplini niciodată visul. Dar dacă nu visăm, nu vom reuși să punem în mișcare resorturile necesare atingerii acelui țel. Nu înseamnă că trebuie să stabilim țeluri copleșitoare, dar măcar din ce în ce mai mari. Când eram mică, economiseam alocația pentru a-mi cumpăra cărți. Când am luat bursă în facultate, economiseam pentru cărți și să îmi iau un ceas de mână (primul meu ceas). Când m-am angajat, am economisit pentru un laptop. Anii au trecut, am mai obținut o bursă de studiu și am cumpărat mobilă nouă și o mașină second hand. Nu aș fi visat atunci că, într-o zi, voi avea o mașină nouă, chiar și cu credit. Dar acum, am reușit! Am economisit, am visat și nu m-am mulțumit în starea actuală a lucrurilor. 

7. Ai încredere în potențialul tău. Cum spunea Steve Jobs în renumitul discurs de la Stanford University, Don't settle! Investește în tine, în educația financiară inclusiv, indiferent de vârsta pe care o ai! Educația poate deschide noi drumuri și te poate ajuta să îți atingi visurile. 

Articol scris pentru SuperBlog2018

17 octombrie 2018

Aventuri la scoala de soferi

Pana acum, nu am simtit nevoia unui permis de conducere, dar, pentru ca in dreapta, adesea, ne dam cu parerea fara sa vrem, am primit ca provocare aceasta aventura: sa imi iau permisul. Trec peste faptul ca nu imi imaginam cum este posibil sa te sincronizezi si sa fii atent la atatea chestii in acelasi timp. Nu am pierdut timpul, am cautat pe net cateva recomandari, dar nu am gasit nimic pentru Craiova. Ma refer la ceva relevant, in care oamenii sa spuna ce au patit, care e mai calm si asa mai departe.

Scoala de soferi Florita 

Nemaiavand 18 ani si fiind mai emotiva, voiam pe cineva calm. Pana la urma, m-am prezentat la scoala de soferi Florita, fiind cam peste strada de mine. Am cerut o masina mai noua si un instructor calm. Deoarece s-a nimerit pe-acolo si directorul scolii, dl Marin Florita, am priceput ca masina dlui, un Seat Leon de prin 2011 si dlui s-ar incadra aici. Toate bune si frumoase, orele de legislatie erau de fapt teste pe care noi le faceam la calculator si pe care am fi putut sa le facem si acasa. Am invatat repede teoria si le luam cu 25-26. Au inceput si primele ore de conducere, prima a fost de 40-45 de minute, am intrat direct in trafic, desi am mentionat ca nu am mai condus inainte.

Sedintele au fost de 75 minute condus si cateodata manevre, neavand ceva sistematic, de genul: azi facem pornirea de pe loc, ca vad ca nu reusesti, azi facem rampa pana iese, azi facem viraje... Nu. Cele 15 sedinte s-au dovedit a fi 13, asa ca am mai luat vreo 4 platite si m-am prezentat la traseu (luasem sala cu 26 din 26) stiind ca voi pica. Nu aveam emotii, deoarece eram un dezastru. Voiam doar sa scap repede sa nu pierd ziua. Deja imi facusem planul sa continui cu un nou instructor de care am aflat eu ca este asa cum ar trebui.

A venit ziua examenului si am picat la jumatatea probei pentru ca am manevrat un viraj la dreapta oribil. Nici nu imi amintesc ce si cum, doar ca examinatorul a pus frana.

Problema cu instructorul de la Scoala Florita este ca nu are deloc rabdare, tipa mereu, nu explica nimic in timpul condusului, ceea ce m-a facut sa cred ca e vina mea, ca sunt incapabila sa invat sa conduc. In a treia sedinta, s-a purtat oribil, am venit acasa aproape plangand si regret ca nu am renuntat atunci. Platisem doar avansul si as fi putut continua cu cineva care intelege ca e platit sa te invete, nu sa tipe pe banii tai.

Ce am invatat din scoala facuta cu dl Florita:
1. sa ma uit stanga-dreapta pe trecerea de pietoni
2. cand ma apropii de giratoriu sau trebuie sa fac viraj, sa introduc in viteza a doua.

Astea sunt lucrurile bune, restul au fost tipete, vorbit la telefon si de ce conduci prost? Nu stiu, imi venea sa spun, poate pentru ca nu sunteti capabil sa ma invatati sa conduc.

In fine. Ideea e ca am invatat sa rezist la tipete si, desi am auzit ca unii examinatori la traseu tipa, eu eram calita, deci nu avea ce sa ma surprinda.

Ca sfat pentru cei care au ghinionul unui instructor care ii demoralizeaza, tipa si nu explica:

1. renuntati inainte sa fie prea tarziu
2. oricate sedinte suplimentare ai face cu acel instructor, nu ai cum sa progresezi daca stai intr-o stare de teama mereu

Instructor autorizat Paul Fira


Dupa ce am picat, l-am contactat pe dl instructor Paul Fira cu care am decis sa fac 10 sedinte. Il recomand cu caldura si pot sa enumar o multime de motive pentru care va sfatuiesc sa il contactati, fie pentru a face scoala, ore suplimentare sau sa va readuceti aminte sa conduceti daca nu ati mai condus de ceva vreme:

1. sedinta are 100 de minute, uneori chiar mai mult
2. in general, dlui prefera sa faca o sedinta in 2 zile, adica 50 de minute intr-o zi, 50 in alta, deoarece capacitatea de concentrare scade la incepatori si nu mai pot asimila
3. am condus si la 6:45 dimineata si la 7-8 seara.
4. face sedinte si in weekend
5. te duce si in afara Craiovei, ca sa poti conduce si cu viteza a patra, pe la vreo 60 km.
6. Iti explica fiecare intersectie, reamintindu-ti teoria. Iti arata pana si desene ca sa pricepi mai bine. Nu credeam ca exista si instructori atat de buni.
7. daca vede ca stai prost la capitolul viraje, te tine numai in viraje, in timp ce explica regulile de prioritate, in ce viteza sa le iei, cum sa tii mainile pe volan.
8. face manevre pana iti ies, cu calm. Am facut foarte multe rampe, mers cu spatele.
9. face poligon, ceea ce nu mai fac multi. Eu am facut cam 150 minute (3 ore) de viraje, parcare cu fata, garare si mers inapoi in poligon.
10. discuta cu tine, simti ca e un partener de incredere, nu tipa chiar daca tu simti ca turezi masina prea mult, nu tii bine piciorul pe ambreiaj sau nu reusesti sa inchizi cum trebuie usa.

Am facut multe trasee noi, pe strazi mai inguste, cu stop si cedeaza, ca sa imi reglez modul in care iau virajul, am invatat ca unele viraje se ia in viteza 1 daca sunt fara vizibilitate. Am invatat ca atunci cand faci stanga, te incadrezi pe banda de langa ax si iesi tot pe aceea. Are logica, dar cu Florita, trebuia sa ies pe banda 1, desi spunea sa pastrez banda, ceea ce ma facea confuza. Ma gandeam ca nu pricep eu ceva, dar cu dl Fira nu am avut probleme de genul acesta si nici la examen, deci sunt sigura ca inteleg ce inseamna sa pastrezi banda. 

Alta chestie care ma demoraliza la dl Florita era ca mereu imi spunea ca stau prea aproape de garduri, masini, borduri si ca le voi lovi, dar mie nu mi se parea asa. Cred ca ii era teama in general, desi eu nu faceam nimic gresit, pentru ca nici cu dl Fira, nici la al doilea examen si nici cu dl Florita, nu am atins vreodata ceva. 

Dupa cele 10 sedinte cu dl Fira, condus zilnic timp de trei saptamani, am simtit ca sunt mai increzatoare. Am condus si pe negura, la diverse ore, si in afara Craiovei in curbe, si cu soarele in fata, am facut parcari si manevre. As mai fi condus, imi era chiar drag. Ultimele sedinte inainte de examen le-am facut cu dl Florita, deoarece am decis sa pastrez masina, pentru ca si examinatorii au fixismele lor si nu voiam sa provoc probleme. 

M-am temut ca voi deveni confuza facand scoala cu 2 instructori, pe masini diferite: un Seat Leon pe diesel, vechi de vreo 7 ani vs un Cielo pe benzina de vreo 20 de ani. Plecarea de pe loc e diferita, acceleratia mult mai sensibila pe Cielo dar frana mai sensibila pe Seat. Si asa aveam probleme cu franarea pe Seat pentru ca o apasam cam tare. 

Citind pe diverse forumuri, am citit ca nu e bine sa schimbi masinile. Eu pot spune ca m-a ajutat foarte mult. Deoarece ma temeam sa nu apas frana prea tare la Seat (la Cielo cam trebuia), am devenit mai constienta de puterea apasarii pedalei si am invatat sa o gestionez mai bine. Nu am mai avut probleme cu rampa, deoarece dl Fira mi-a explicat calm vreo 2 variante. Trecand de la benzina la diesel, mi s-a parut mai usor. 

Cele 6 ore pe care esti obligat sa le faci daca pici la traseu au devenit cam 4, dar am fost multumita pentru ca imi erau suficiente sa ma reacomodez cu masina inainte de examen. Mai mult de atat, nu voiam sa il vad pe dl Florita. A nu se intelege gresit, ca om, in afara orelor, s-a purtat frumos, ma lauda cand vedea ca faceam teste cu 26 puncte, dar atat! Ca instructor, eu nu recomand. Acum, sunt sigura ca unii invata bine la stres, dar eu nu. Eu vreau calm, metodic, schematic, structurat, cu o programa pe care sa o respecti. Ca la scoala, ca de-aia e scoala! 

Dl Fira e foarte atent la cum conduci, unde tii picioarele, unde tii mainile, cum ai scaunul reglat, cum stai cand mergi cu spatele. Am mers atata cu spatele, incat imi pierdeam eu rabdarea, dar mi-a prins bine. Imi spunea calm, incet, ca nu ne grabim nicaieri. Dl Florita parea ca se grabeste mereu. 

A venit si ziua examenului


Acum aveam mai multe emotii, pentru ca aveam mai multa incredere in mine, stiam ca pot sa iau permisul. Prima oara nu aveam emotii, pentru ca nu speram sa il iau, stiam ca nu conduc bine si ca cei 1420 lei dati dlui Florita pentru 17 sedinte ma adusesera la nivel de 3-4 sedinte. 

Acum, s-a nimerit sa fiu cam a 10-a cred, am intrat undeva pe la 13 sa conduc. Aveam niste emotii... nu din alea cu tremurat cum au unii, ci din alea in care mersul cu 20 km la ora ti se pare rapid :) auzisem din stanga in dreapta ca mai bine mergi incet si bine, decat repede sau moderat si prost. Asa ca am inceput incet. Baiatul dinaintea mea si o doamna au fost martori la mine. Baiatul daduse inainte, a zis ca a luat, dar ca tipa. Eu aveam antrenament cu dl Florita si mi s-a parut cam sugubat examinatorul, dar nici pe departe sa il intreaca pe dl Florita. 

Mi-a spus ca ma cam tarasc pe strada si ca e ultimul avertisment, asa ca am inceput sa accelerez, sa bag si a treia si sa ma trezesc. Recunosc ca a fost bine ca mi-a zis asa. Am nimerit un giratoriu cocotat in varful rampei. Deoarece facusem multe rampe cu dl Paul Fira, nu am avut emotii. Giratoriul era un pic aglomerat, asa ca am reusit sa tin masina de vreo 4 ori in rampa, adica ambreiaj, acceleratie, ambreiaj, frana si iar de la capat. Asta pentru ca inaintam putin cate putin. A cincea oara, recunosc ca s-a oprit motorul, dar examinatorul a fost ok, doar mi-a zis sa pornesc si m-a lasat cu rabdare sa parasesc giratoriul. 

Sunt mandra ca nu s-a dat masina in spate, deoarece am avut grija mereu la frana (dl Fira m-a invatat sa tin piciorul pe frana la toate semafoarele si toate opririle, chiar daca ti se pare ca drumul e drept, ceea ce nu invatasem inainte). Sunt mandra ca mi-a iesit rampa, chiar daca o data s-a oprit. Se intampla banuiesc si unora mai experimentati. Nu am primit replici de la examinator (cum facuse la alti candidati) ca nu tin banda (multumesc dlui Fira pentru asta), ca nu semnalizez sau ca nu tin mainile pe volan cum trebuie. 

Am facut si clasicele manevre: intoarcerea inainte si inapoi, care mi-a iesit cam din 4 miscari pentru ca am dat cu spatele, dar mi se parea ca intru intr-o masina si decat sa risc, am dat stanga, apoi inca putin cu spatele si apoi am iesit. Nu m-a depunctat si nu a comentat pentru ca dlui a cerut manevra inainte si inapoi si mi-a iesit. 

Am mers si cu spatele, incet, cum m-a invatat dl Fira. Incet si sigur. Nici aici nu m-a depunctat, desi am simtit ca ar fi vrut sa merg mai repede. Am fost martora la o eleva care a mers cu spatele repede, dar a urcat si pe bordura, asa ca prefer incet, ca sa am timp sa corectez. Si mi-a iesit. 

Am mers apoi pe strazile de langa Posta care sunt cu sens unic si mi-a spus sa opresc pe stanga. Trecusera 30 de minute. Nu am realizat ca vrea neaparat o parcare, oricum nu stiu daca mi-ar fi iesit pentru ca eu facusem doar pe dreapta parcarea laterala. Si, desi, am vrut eu sa mai incerc, examinatorul a considerat ca am terminat. Asa ca am luat examenul cu 13 puncte de penalizare: 3 pentru mers incet, 5 pentru oprirea in giratoriu si 5 pentru parcarea laterala pe stanga.



Fiind martora la altii, pot spune ca sunt mandra ca nu a comentat nimic legat de viraje ciudate, de frane, pietoni, mers inapoi, intoarcere, ca nu tin banda sau nu semnalizez. Cred ca acele 13 puncte au fost singurele situatii unde a comentat si pe buna dreptate. Nu mi s-a parut ca a tipat, eram obisnuita cu dl Florita si asta a fost un antrenament util si chiar si afirmatia de la inceput ca ma tarasc pe strada, m-a trezit un pic, pentru ca dupa aceea, am mers mai repede. 

Am avut chiar si crucea Sfantului Andrei pe traseu, trecere la calea ferata, unde a trebuit sa opresc, sa ma asigur si apoi, imediat dupa trecere, aveam un cedeaza. Nu stiu daca e de acord sa o mentionez, dar doamna M, care a facut scoala cu dl Florita si a dat examen in aceeasi zi cu mine, a avut un coleg de la serviciu care a facut cateva trasee scurte inainte de examen. M-a ajutat pentru ca a fost chiar strada cu trecerea de cale ferata. Desi in teorie, stiam ce e de facut, la examen, din cauza emotiilor, poti sa nu reactionezi foarte bine. 

In concluzie, nu va temeti sa schimbati instructorii si masinile. Ajuta mult! Nu va ganditi prea mult la bani, important nu este sa ai permis, ci sa stii sa conduci, cat de cat, sa ai incredere in tine. Daca nimeriti un instructor care nu e calm, tipa sau vorbeste la telefon, sau va taie din minutele unei sedinte sau din numarul de sedinte, invocand diverse taxe ascunse, plecati si cautati pe altcineva care va respecta, va da sfaturi personalizate, explica tot timpul, repeta cu calm manevrele si va ajuta sa corectati ceea ce nu stiti. 

Sunt recunoscatoare ca l-am descoperit pe dl instructor Paul Fira, care a avut un procent de promovabilitate de 80% in 2017. Ii multumesc pentru tot ce m-a invatat si imi cer scuze daca i-am provocat vreun stres, dar chiar nu s-a vazut. A sunat chiar si sa ma felicite. Desi am vrut sa il sun prima, am fost martor pana spre ora 16 si nu am putut vorbi la telefon. 

Ii multumesc ca a stiut sa fie instructor, pedagog si om! Conteaza mult. 
Ii multumesc si doamnei M. pentru ca a fost o buna prietena cu care am impartasit stresul provocat de dl Florita, pentru ca m-a inspirat prin dorinta dneai de a invata lucruri noi, de a calatori, pentru ca mi-a tinut companie in ziua examenului, ii multumesc si colegului dansei pentru traseul dinainte de examen. 

A fost un stres foarte mare, 4 luni si jumatate a durat sa iau permisul. Daca as fi facut de la inceput cu dl Fira, sunt sigura ca m-ar fi costat mai putin si as fi invatat mai mult. Dar din greseli invatam si poate toate se intampla cu un motiv. 

Succes si voua si drumuri sigure! :) 

16 octombrie 2018

Privind copilul din mine

Lucram la un birou de arhitectură din capitală și în ultimii ani, simțeam că totul se învârte în jurul marilor proiecte, banilor și în jurul meu. Mă priveam de sus și îmi spuneam că m-am pierdut. Dorința mea de a face ceva semnificativ pentru comunitate părea că se evaporase în neant. Tânjeam după un proiect de casa mai inedit, care să îmi facă inima de arhitect să bată la unison cu cea a casei. 


Mi-am luat o perioadă de concediu și am mers în satul în care am copilărit, undeva în Mehedinți. Am reluat mersul pe jos și m-a năpădit un sentiment cald și dureros de nostalgie. Mă vedeam pe mine alergând pe uliță, cu o legătură de cărți la subsuoară, în timp ce mușcam cu poftă dintr-un măr. Nu aveam foarte multe de făcut la țară, dar biblioteca de lângă școală era punctul de atracție al tuturor. Mergeam acolo deoarece puteam citi în voie tot ce doream, iar doamna de la sala de lectură organiza și un club de carte. Ne plăcea tuturor să o auzim cum citește și cum ne insufla dorința de a ne autodepăși. 

M-a trezit din reverie un claxon: era vecinul meu, Dan, medic la Craiova. Părea să îmi împărtășească nostalgia pentru vechea clădire a bibliotecii, acum o ruină. Și, cu toate că satul nu era mare și mulți plecaseră în străinătate sau la oraș, satul avea încă mulți copii la grădiniță și școală, iar în vacanțe, păreau să se înmulțească. Veneau la bunici. Discutând cu câțiva puști de pe ulița bătătorită, i-am întrebat ce le lipsește cel mai mult în sat și mi-au spus că o sală de Internet și o sală de jocuri, unde să se întâlnească mai mulți. Fetele au spus că ar vrea să citeasca sau să poată învăța să cânte la chitară. 

Altă generație, dar de ce nu? Atunci mi s-a aprins un beculeț în cap și parcă îl și auzeam pe șeful meu spunându-mi că am luat-o razna. Aveam banii, aveam timpul necesar, aveam expertiza necesară și aveam și câțiva prieteni, plus oamenii din sat. Îmi pusesem în minte să redeschid biblioteca. Am conceput pe hârtie proiectul, astfel încât să poată include o sală de lectură, o sală de jocuri și Internet, dar și câteva săli pentru dezvoltarea abilităților artistice: chitară, voce, pictură, desen. 

Am contactat și câteva afaceri care au fost dispuse să sponsorizeze proiectul, am obținut aprobările necesare și am început să demarăm lucrarea. Proiectul a devenit ceva mai mult decât o bibliotecă remodelată, a devenit opera de artă a întregului sat. Toți lucram cot la cot, părinții și bunicii depănau amintiri, iar copiii visau cu ochii deschiși la ce va veni. 



După câteva luni de muncă și pasiune, a venit și ziua lansării. Întregul sat și cred că și oameni din satele vecine au fost prezenți la tăierea panglicii. Copiii au luat cu asalt sala de jocuri, iar în sala de lectură, lucrurile începeau să se anime încet, ca pe vremea copilăriei mele. Am auzit în spatele meu o voce delicată urându-mi Felicitări. Întorcându-mă, am văzut o bătrânică simpatică. Era ea, bibliotecara cu voce suavă care ne inspirase să citim, să visăm și să luptăm pentru visurile noastre. Am luat-o în brațe și i-am mulțumit pentru tot. Îi datoram faptul că ajunsesem un arhitect de succes, dar mi-a mărturisit că nu de asta este mândră de mine, ci pentru că nu uitasem de unde am plecat, nu uitasem că e important să dăm ceva înapoi comunității. 

Mi-am prelungit concediul și au urmat și alte proiecte similare. Se pare că inspirasem și alți oameni, care de-abia așteptau să se pună în folosul comunității: Dan își oferise serviciile pro-bono la noua clinică deschisă în orașul vecin, profesori de desen sau pictură, profesori de muzică veneau ca voluntari la biblioteca din sat pentru a descoperi noi talente. 

Am realizat că se pot face multe dacă vrem, fiecare dintre noi are un talent, un potențial, care ar trebui să fie valorificat atât pentru propriul succes, cât și pentru cel al oamenilor din jur. Cu siguranță, nu am ajuns în vârf de unii singuri, ci cu ajutorul multor oameni care ne-au sprijinit și îndrumat pașii timizi. Ceea ce pentru noi poate părea lipsit de importanță, pentru alții poate reprezenta ceva de o importanță colosală. Pentru bibliotecara aceea, poate nu a părut ceva foarte important că ne citea și ne povestea diverse povești de succes din lumea întreagă, dar pentru noi, copii cu mintea în formare și caracterele în schimbare, zilele acelea aveau parfum de încredere în sine, potențial colosal și vizualizarea unui viitor remarcabil. Așteptam cu sufletul la gură noile aventuri. Ajuns un arhitect renumit, am simțit că am pătruns pe un tărâm frumos, dar mă simțeam singur. Aveam darul de a transforma locuri, clădiri și de a crea ceea ce îmi imaginam și doream. Acum, nu mai eram singur, eram înconjurat de oameni care mă inspirau. Am obținut chiar o colaborare cu o firmă renumită din străinătate, implicată în arhitectura de tip social. 

Am descoperit că sunt mult mai mult decât un rol în societate, nu sunt definit de poziția într-o companie sau de o titulatură anume. Am renunțat la ego și am văzut că între arhitectul din capitală și puștiul din sala de lectură de acum 40 de ani nu era mare diferență... ne separau părul grizonat, ridurile de pe față și mai puțină înțelepciune pentru adultul de astăzi. Privind copilul din mine, am devenit mai înțelept și mai împlinit. 

***Articol scris pentru SuperBlog 2018

11 octombrie 2018

Bucătăria - laborator de sănătate

Deși nu trebuie să ne petrecem prea mult timp în bucătărie, trebuie să înțelegem că acolo au loc cele mai multe decizii care privesc sănătatea noastră. Ce mâncăm poate să ne ajute sau, dimpotrivă, să ne îmbolnăvească. Visez la o casă mare în care să îmi amenajez bucătăria cum vreau. În primul rând, mi-aș dori să am parte de open concept, cum numesc americanii ideea de a avea și living/dining, și bucătărie în același spațiu. 


Îmi place stilul hygge, specific danezilor, deoarece folosește culori neutre, din natură, sau materiale naturale (lemn, piatră). Deoarece eu și prietenul meu suntem vegani, mi-aș dori să am foarte multe ustensile de bucătărie, tigăi, cuțite, boluri, pentru a pune în aplicare rețetele specifice. Tânjesc după spațiu, în primul rând, deoarece, după mulți ani la bloc, într-un apartament minuscul, realizezi că îți este necesar pentru a te mișca, pentru a putea folosi toate aparatele electrocasnice și ustensilele de bucătărie. 



Îmi place în același timp să adopt un stil simplu, minimalist, atât prin numărul de culori și materiale folosite, cât și prin numărul elementelor de mobilier. Îmi place să folosesc spațiul într-un mod eficient, probabil ca o reminiscență a vieții trăite în 50 de metri pătrați. 

Aranjarea mesei este foarte importantă, la fel de importantă ca și ceea ce mănânci. Alimentele și atmosfera în care iei cina pot să îți influențeze starea fizică de sănătate, cât și cea mentală sau spirituală. Buna dispoziție poate fi creată cu ajutorul companiei în care iei masa, dar și decorul contribuie, având un rol important. 



Un loc aparte în bucătărie îl va avea și un raft cu cărțile cu rețete vegane, atât de dragi nouă. Legat de acest aspect, toți cei pasionați de gătit știu cât de important este rolul condimentelor, atât pentru savoarea dată mâncării, cât și pentru sănătate. De când am devenit vegani, am început să folosim condimente de care înainte nici nu auzisem pentru că, tradițional, la noi se folosesc cele clasice, găsite în grădina omului. Mi-aș dori un spațiu generos pentru a avea la îndemână condimente precum cardamomul, turmericul (curcumina), nucșoară, cuișoare și alte arome orientale. 

Îmi plac farfuriile în alb și negru; chiar și acum, am un set extraordinar primit de la mama mea. E ca și cum am juca șah: pe care le vrei, albe sau negre? :) Prietenul le alege, de obicei, pe cele negre, și eu pe cele albe. E ca un joc colorat în alb și negru, cu arome de oregano și rozmarin. În tot acest decor minimalist, hygge și plin de iubire, muzica nu trebuie să lipsească. Un sistem audio cu o muzică clasică, pe fundal, care să dea bună dispoziție în timpul realizării operelor culinare și al savurării lor în compania celor dragi. 

Sper ca acest vis să devină realitate. Important în viață este să visăm, deoarece, dacă ne dorim suficient de mult, lucrurile se vor aranja cumva. De asemenea, cred în frumusețea simplității, iar danezii, unul dintre cele mai fericite popoare, știu că mâncarea este un ingredient esențial pentru obținerea fericirii și sănătății fizice și spirituale. 

*** Articol scris pentru SuperBlog 2018

6 octombrie 2018

Veux-tu m'epouser?

După o relație de zece ani, aproape nimic nu te mai surprinde. La aniversarea de anul trecut, am spus nu, nu pentru că nu era persoana potrivită, ci pentru că nu mă simțeam pregătită. Pentru cei zece ani, voiam o aniversare deosebită și căutam oferte city break. Am căutat bilete de avion și am găsit destinația perfectă. Un city break in Paris era soluția mea pentru a repara greșeala de anul trecut. Cu niște ochi specifici motanului încălțat (doar că eu eram pisică), l-am rugat să își ia liber câteva zile pentru a merge într-un city break

Având avion dimineața, am reușit să ne cazăm destul de repede și am plecat să hoinărim pe minunatele străzi pariziene. În prima zi, am savurat cafeaua la specificele terase franțuzești și am mâncat baghetă franțuzească și brânză în Champ du Mars. În jurul nostru, oamenii, de diferite vârste, culturi, religii, trăiau în lumea magică a Parisului încărcat de lumini și romantism. 

În momentul acela, privindu-l în ochi, am știut că sunt pregătită, dar nu am spus nimic. Ne-am ridicat, pentru că deja se înserase și am rămas uimiți la vederea turnului luminat. Se aprinsese asemeni unui brad de Crăciun și noi rămăsesem cu privirea țintită acolo, precum doi copii curioși care se așteaptă să îl vadă pe Moș Crăciun din moment în moment. 

Plimbarea pe malul Senei ne-a dat energie și mie curaj pentru ce mi se pusese în cap să fac. Habar nu aveam dacă va primi vestea bine sau nu. În timp ce îmi povestea o chestie haioasă pe care o văzuse undeva, l-am întrerupt și i-am spus că trebuie să-i spun ceva important. Îngrijorat, m-a întrebat din priviri despre ce e vorba. În jurul nostru, era foarte multă lume care ieșise să se plimbe pe înserat. Am încercat să nu mă gândesc prea mult la asta, am îngenuncheat și l-am întrebat în franceză: Veux-tu m'epouser?


A început să râdă zgomotos și nu știam dacă era de bine. Oare se simțea jenat, oare nu voia? Lumea se adunase în jur și aștepta finalul poveștii de pe stradă. I-am întins chiar și un inel improvizat de mine dintr-un fir de iarbă pe care nu știu dacă aveam voie să îl iau din Champ du Mars, dar totuși am făcut-o. Cele 30 de secunde în care am așteptat mi s-au părut o veșnicie, dar, spre bucuria mea, mi-a acceptat firul de iarbă și m-a ajutat să mă ridic în timp ce îmi șoptea că mă iubește. Niciun Oui sau Non, nimic. Au mai trecut vreo 30 de secunde în care am realizat de ce râsese așa puternic la cererea mea în căsătorie. A scos din buzunar un inel, a îngenuncheat și m-a întrebat:  Veux-tu m'epouser?

Am început să plâng deoarece ne gândiserăm reciproc să ne cerem în căsătorie, iar Oui-ul meu nu s-a lăsat așteptat prea mult, deoarece lumea își pierduse răbdarea cu finalul filmului în aer liber. Am mers la un restaurant pentru o cină romantică, în timp ce ne făceam planul pentru zilele următoare. 

Ținta noastră era să ajungem din zona Turnului Eiffel unde eram cazați, până în Montmartre, la Sacre Coeur. Am plecat dimineața devreme pentru a ne bucura de puțină intimitate pe străzile romantice ale Parisului. Ne-am făcut poze în față la Moulin Rouge și apoi ne-am îndreptat spre biserica Sacre Coeur, de unde aveam o priveliște extraordinară asupra întregului oraș. 

***Articol scris pentru SuperBlog 2018