Lucram la un birou de arhitectură din capitală și în ultimii ani, simțeam că totul se învârte în jurul marilor proiecte, banilor și în jurul meu. Mă priveam de sus și îmi spuneam că m-am pierdut. Dorința mea de a face ceva semnificativ pentru comunitate părea că se evaporase în neant. Tânjeam după un proiect de casa mai inedit, care să îmi facă inima de arhitect să bată la unison cu cea a casei.
Mi-am luat o perioadă de concediu și am mers în satul în care am copilărit, undeva în Mehedinți. Am reluat mersul pe jos și m-a năpădit un sentiment cald și dureros de nostalgie. Mă vedeam pe mine alergând pe uliță, cu o legătură de cărți la subsuoară, în timp ce mușcam cu poftă dintr-un măr. Nu aveam foarte multe de făcut la țară, dar biblioteca de lângă școală era punctul de atracție al tuturor. Mergeam acolo deoarece puteam citi în voie tot ce doream, iar doamna de la sala de lectură organiza și un club de carte. Ne plăcea tuturor să o auzim cum citește și cum ne insufla dorința de a ne autodepăși.
M-a trezit din reverie un claxon: era vecinul meu, Dan, medic la Craiova. Părea să îmi împărtășească nostalgia pentru vechea clădire a bibliotecii, acum o ruină. Și, cu toate că satul nu era mare și mulți plecaseră în străinătate sau la oraș, satul avea încă mulți copii la grădiniță și școală, iar în vacanțe, păreau să se înmulțească. Veneau la bunici. Discutând cu câțiva puști de pe ulița bătătorită, i-am întrebat ce le lipsește cel mai mult în sat și mi-au spus că o sală de Internet și o sală de jocuri, unde să se întâlnească mai mulți. Fetele au spus că ar vrea să citeasca sau să poată învăța să cânte la chitară.
Altă generație, dar de ce nu? Atunci mi s-a aprins un beculeț în cap și parcă îl și auzeam pe șeful meu spunându-mi că am luat-o razna. Aveam banii, aveam timpul necesar, aveam expertiza necesară și aveam și câțiva prieteni, plus oamenii din sat. Îmi pusesem în minte să redeschid biblioteca. Am conceput pe hârtie proiectul, astfel încât să poată include o sală de lectură, o sală de jocuri și Internet, dar și câteva săli pentru dezvoltarea abilităților artistice: chitară, voce, pictură, desen.
Am contactat și câteva afaceri care au fost dispuse să sponsorizeze proiectul, am obținut aprobările necesare și am început să demarăm lucrarea. Proiectul a devenit ceva mai mult decât o bibliotecă remodelată, a devenit opera de artă a întregului sat. Toți lucram cot la cot, părinții și bunicii depănau amintiri, iar copiii visau cu ochii deschiși la ce va veni.
După câteva luni de muncă și pasiune, a venit și ziua lansării. Întregul sat și cred că și oameni din satele vecine au fost prezenți la tăierea panglicii. Copiii au luat cu asalt sala de jocuri, iar în sala de lectură, lucrurile începeau să se anime încet, ca pe vremea copilăriei mele. Am auzit în spatele meu o voce delicată urându-mi Felicitări. Întorcându-mă, am văzut o bătrânică simpatică. Era ea, bibliotecara cu voce suavă care ne inspirase să citim, să visăm și să luptăm pentru visurile noastre. Am luat-o în brațe și i-am mulțumit pentru tot. Îi datoram faptul că ajunsesem un arhitect de succes, dar mi-a mărturisit că nu de asta este mândră de mine, ci pentru că nu uitasem de unde am plecat, nu uitasem că e important să dăm ceva înapoi comunității.
Mi-am prelungit concediul și au urmat și alte proiecte similare. Se pare că inspirasem și alți oameni, care de-abia așteptau să se pună în folosul comunității: Dan își oferise serviciile pro-bono la noua clinică deschisă în orașul vecin, profesori de desen sau pictură, profesori de muzică veneau ca voluntari la biblioteca din sat pentru a descoperi noi talente.
Am realizat că se pot face multe dacă vrem, fiecare dintre noi are un talent, un potențial, care ar trebui să fie valorificat atât pentru propriul succes, cât și pentru cel al oamenilor din jur. Cu siguranță, nu am ajuns în vârf de unii singuri, ci cu ajutorul multor oameni care ne-au sprijinit și îndrumat pașii timizi. Ceea ce pentru noi poate părea lipsit de importanță, pentru alții poate reprezenta ceva de o importanță colosală. Pentru bibliotecara aceea, poate nu a părut ceva foarte important că ne citea și ne povestea diverse povești de succes din lumea întreagă, dar pentru noi, copii cu mintea în formare și caracterele în schimbare, zilele acelea aveau parfum de încredere în sine, potențial colosal și vizualizarea unui viitor remarcabil. Așteptam cu sufletul la gură noile aventuri. Ajuns un arhitect renumit, am simțit că am pătruns pe un tărâm frumos, dar mă simțeam singur. Aveam darul de a transforma locuri, clădiri și de a crea ceea ce îmi imaginam și doream. Acum, nu mai eram singur, eram înconjurat de oameni care mă inspirau. Am obținut chiar o colaborare cu o firmă renumită din străinătate, implicată în arhitectura de tip social.
Am descoperit că sunt mult mai mult decât un rol în societate, nu sunt definit de poziția într-o companie sau de o titulatură anume. Am renunțat la ego și am văzut că între arhitectul din capitală și puștiul din sala de lectură de acum 40 de ani nu era mare diferență... ne separau părul grizonat, ridurile de pe față și mai puțină înțelepciune pentru adultul de astăzi. Privind copilul din mine, am devenit mai înțelept și mai împlinit.
***Articol scris pentru SuperBlog 2018
