12 octombrie 2016

Ștampila care te face să râzi

Salut! Sunt Mini, cea mai mică ștampilă de buzunar de la Colop și cei care mă adoptă, pot să folosească opțiunea de personalizare, pentru a crea compatibilitate între mine și noii mei părinți. 

Așa mi-au spus frații mei, că suntem adoptați. Mulți vor ștampile mai mari, sobre și serioase, așa că îmi aștept cuminte noii părinți, care mă vor iubi așa cum sunt.

..... e dimineață deja. Vine un domn să mă ambaleze.... să fie el părintele adoptiv? nu cred. Probabil mă va duce acolo. Mă las ambalată (da, sunt fetiță) și în cele din urmă ajung undeva. Totul se mișcă în jurul meu și voci pe care nu le înțeleg se agită. Mă simt ușurată când ajungem în altă parte, unde e cald și bine și nu se mai mișcă totul atât de repede. Afară este frig. Foarte mulți cred că ștampilele nu au suflet sau nu gândesc. Știți cu toții că sunt momente când ștampilele nu mai funcționează cum trebuie. Cu siguranță e modul lor de a le atrage atenția celor care le-au adoptat, că le lipsește ceva.
Noua mea mamă este o tânără frumoasă și cu o voce caldă. Totuși, pare cam tristă. Posibil ca noi, ștampilele, și ei, oamenii, să avem emoții diferite și să nu înțeleg eu pe deplin. O privesc cum scrie ceva ... pare o scrisoare lungă, presărată cu lacrimi sărate ... apoi mă așează de-a curmezișul colii albe ... Mă simt răsfățată: o ștampilă așa mică pe o foaie așa mare!

Apoi pleacă și rămân singură .... se face întuneric, încerc să descifrez scrisul (am învățat limba oamenilor cu speranța că mă va adopta cineva, într-o bună zi) și realizez că este un mesaj prin care se desparte de ... tatăl meu adoptiv? stai!!! adică nu o voi mai vedea niciodată pe fata brunetă cu ochii verzi? 

Se aude cheia în ușă și îl văd ... mă așteptam să văd un om rău și morocănos, dar nu, e un tânăr trist ... și EL e trist și aproape că m-aș întrista și eu dar nu pot, nu merge așa. Îl văd că citește scrisoarea și plânge... se uită la mine și nu știe ce să facă... așa că mă aruncă în sertar, împreună cu foaia mototolită. Foaia plânge, încerc să o calmez și îmi zâmbește, trist, dar măcar e un zâmbet. Aud, însă, suspinele unui bărbat pierdut ...

A trecut foarte mult timp și sertarul a rămas închis ... E din ce în ce mai frig și întuneric, cred că e deja iarnă. 
...... E aproape seară și se deschide sertarul. Mă pune în buzunarul de la haină și pleacă grăbit. Are brațele încărcate cu pungi care foșnesc și mă simt puțin inconfortabil. Ajungem undeva la căldură și nu îmi pot opri zâmbetul de pe chipul meu de ștampilă. 
Se aud copii, copii care râd, aplaudă, cântă ... o fetiță blondă se apropie de noi și își întinde mânuța spre mine. M-a văzut, nu mai am scăpare. Începe să se joace, nu reușește din prima să deschidă capacul magic și se încăpățânează ...Tatăl meu se amuză pe seama ei și, pentru prima oară, în aceste luni, îl aud râzând. Îmi deschide capacul și o lasă pe fetiță să se joace cu mine. Copila începe să mă apese cu delicatețe și, deodată, pe brațul ei apare un text: Zâmbește

Comanda dată de mama mea adoptivă
O aud cum îl întreabă pe tatăl meu ce scrie acolo și ochii lui se schimbă, mă tem să nu plângă în fața fetei ... dar se abține și îi spune că scrie să zâmbească :) Fata începe să fugă prin salon și să aplice ștampile cu Zâmbește pe brațele copiilor. Toți încep să râdă în hohote și mă plimbă de la unul la altul, apoi intră în cameră câțiva oameni mai mari și încep să râdă și ei. 
Am o revelație: Sunt cea mai mică ștampilă, dar am cea mai mare putere, fac oamenii să zâmbească, să râdă în hohote chiar! Mă simt cea mai fericită ștampilă din universul ștampilelor! 

Un singur om în încăpere nu râde, doar zâmbește, dar zâmbește trist. Îmi dau seama, pentru prima oară, că oamenii sunt ființe complexe și un zâmbet poate însemna mii de lucruri. 
Eu mă întreb ce se va întâmpla acum cu mine ... nu mă înțelegeți greșit! mi-ar plăcea să rămân aici, cu acești copii, dar nu vreau să îl las singur, pare să aibă nevoie de cineva care să îl facă să zâmbească. Îmbrățișează, pe rând, copiii și se apropie de fetița blondă, care îl roagă să îi lase ei ștampila. El acceptă cu condiția să îi aplice și lui o ștampilă pe mână... ea face întocmai și începe să râdă din nou. Atunci, o ia în brațe, zâmbește și pleacă. 

Undeva, în cealaltă parte a orașului, puterea ștampilei pare să cuprindă încă doi oameni. A început să ningă ... ea iese din tura de noapte, obosită și tristă.... nu e ușor să fii medic pediatru, mai ales de Crăciun, când toți copiii ar trebui să fie în plapumă, așteptându-l pe Moș Crăciun. 
El se apropie ... și ea se apropie ... și ochii sunt triști și buzele închise ... el îi ia mâinile într-ale lui ... și ea vede mesajul ștampilei și zâmbește, iar el îi șoptește tandru la ureche: Vom adopta o fetiță blondă. Și ochii sunt veseli și buzele zâmbesc!

... undeva, la orfelinat, o fetiță blondă adoarme, strângând puternic în mânuțe ștampila fermecată. Iar Mini zâmbește și ea, gândind în limba ștampilelor: Zâmbește, zâmbește, acum ai o soră!

***Articol scris pentru SuperBlog 2016