Întotdeauna am avut probleme cu acneea, am luat tratament medicamentos în
tinerețe, unul agresiv, la recomandarea medicilor. Erau niște antibiotice, care
mi-au distrus stomacul sensibil și acneea a rămas tot acolo. Termenul de
specialitate suna ciudat, între timp au trecut vreo 20 de ani. Am propriul meu
laborator, unii ar spune că sunt un doctor în frumusețe. Împreună cu specialiștii Gerovital, am pus bazele unui
laborator profesionist pentru tratarea problemelor cu care se confruntă mulți
oameni și am creat gama Gerovital H3 Derma+. Îmi place să spun că tratăm lipsa
de încredere și oferim curaj, optimism, energie, viață.
Dacă ați avut vreodată o problemă cu tenul, părul sau pielea, știți câte
probleme pot să apară. Nu mai zâmbești, nu mai ridici privirea, nu mai
socializezi, te izolezi, te temi că oamenii vor râde sau se vor uita ciudat la
tine. Știu, pentru că am simțit-o și eu și nu pentru că oamenii ar fi răi,
neapărat, ci pentru că eu nu mai aveam încredere în mine. Simțeam că sunt
urâtă, lipsită de farmec și îndepărtam pe oricine ar fi îndrăznit să spună
altfel....
Am emoții, mâine avem o conferință cu publicul pentru testarea a două
dintre noile noastre produse: crema antiacneică și gelul spumant purifiant,
care merg folosite împreună, pentru sporirea eficienței. Conferință vizează în special
publicul tânăr și ne așteptăm ca aceștia să vină într-un număr cât mai mare
pentru a testa aceste produse.
Am 39 de ani, mă simt împlinită, nu mai am probleme cu tenul și chiar dacă
ar mai fi câteva mici imperfecțiuni, am învățat să mă iubesc. Îmi amintesc și
acum ziua aceea de 5 ianuarie, în urmă cu 17 ani, când voiam să învăț să
patinez. Tot cădeam și cineva mă tot ajuta. Eram prea timidă și temătoare să
zâmbesc, la rândul meu, sau să încep o conversație. Aveam complexul ăsta legat
de ten. Nu vă imaginați că arătam ca un monstru, eram chiar drăguță și mă
făceam plăcută, dar ajunsesem să mă urăsc.
Cred cu tărie, acum, că tinerii
trebuie ajutați în mai multe feluri, când se confruntă cu probleme de imagine.
Uneori, lucrurile se îndreaptă și cu un cocktail făcut din optimism, zâmbete și
încredere în sine, condimentat cu multă iubire și tandrețe ... și multe îmbrățișări. Am citit un studiu foarte drăguț, conform căruia oamenii ar avea
nevoie de minim 4 îmbrățișări pe zi pentru a supraviețui și 12 pentru a se
dezvolta armonios.
Și poate e ceva real aici .... în familia mea, îmbrățișările nu erau o
practică. Am avut o copilărie fericită, dar nu ne îmbrățișam. Acum, ca adult,
îi îmbrățișez pe toți cei care simt că au nevoie.
Și tipul ăla nu îmi dădea pace, nu știu ce mi-a venit să mă gândesc acum la
el .... poate acest prag...
La un moment dat, după ce căzusem de atâtea ori,
încât devenise penibil pentru mine, am înlemnit la marginea patinoarului și am
rămas acolo ... Speram să plece mai departe și să agațe altă fată. Dar
el s-a oprit lângă mine și a început să mă privească insistent. Dacă nu aș fi
fost deja roșie în obraji de la frig, cu siguranță și-ar fi dat seama că m-am
îmbujorat toată. Nu îmi plăceau atingerile, îmbrățișările, locurile în care oamenii
stau prea aproape unul de altul. Îmi aduc aminte că m-a întrebat râzând, dacă
poate să mă ia în brațe. L-am întrebat de ce și el a spus:
Pentru că am nevoie de asta! Promit că sunt cuminte!
OK, i-am răspuns. Nu știu de ce am făcut-o, poate pentru că zâmbetul lui
era foarte trist. Îl simțeam deprimat. Ulterior, am aflat că era în divorț și
avea o fetiță. Am avut o relație de câteva luni, dar eram prea nesigură,
geloasă. În seara când a pierdut custodia fetiței, i-am spus că vreau să ne
despărțim. Și asta a fost tot! De atunci, am pus punct și am început să mă ocup
de cariera mea. Nu regret, am avut parte de multe chipuri de adolescenți (și
adulți) fericiți, mai încrezători și de multe îmbrățișări. Acum le ador!
..........
Ziua cea mare! M-am trezit destul de dimineață, vreau să mă asigur că totul
va funcționa perfect la conferință. Iubesc oamenii și, din dragoste pentru ei,
sunt astăzi, aici. Mai este o oră până la deschiderea conferinței, dar văd
apropiindu-se de mine o tânără la vreo 18 ani: brunetă, cu un păr atât de
frumos, care contrasta plăcut cu tenul ei alb, ochii verzi și buzele roșii. M-a
întrebat dacă poate să stea de vorbă cu mine înainte de conferință, pentru că
trebuie să plece să dea un examen. Am dat afirmativ din cap și am rugat-o să
îmi spună ce probleme crede că are, pentru a-i oferi un sfat și niște produse. Am
aflat că are mai multe probleme și am sfătuit-o să încerce crema antiacneică,
dar să consulte un medic. Suspectam SOP, dar nu sunt medic specialist, așa că
i-am oferit sfatul meu amical.
Pot să vă iau în brațe? m-a
întrebat timidă.
Da, sigur
Văd un bărbat care se apropie de noi și încerc să schimb subiectul, ca fata
să nu se simtă jenată.
Hei, tată, ți-am zis să aștepți
în mașină!
Mă simt din nou ca la patinoar, ca în seara aceea de 5 ianuarie ...
Nu voiam să întârzii la examen,
nu știm cum e traficul .....
Mă salută ca și cum nu m-ar cunoaște ... pleacă, îi urez succes fetei, care
s-a întors să îmi facă semn cu mâna. Pe parcursul conferinței, sunt în două
locuri, aici și în trecut. Totul decurge bine, oamenii mă felicită, vin să
testeze produse, să ne ofere mulțumiri pentru că au găsit produsul
potrivit..... reușesc cu greu să mă adun și să nu par aeriană. Se face seară și
rămân pe întuneric, singură, în sala cu scaune fantomatice și oameni
invizibili.
Aud pași în spatele meu, mă întorc și văd în umbră o siluetă, care mă
întreabă zâmbind:
Ai mai învățat să patinezi?
Nu știu dacă să mă bucur sau să mă simt jignită că m-a ignorat în fața fiicei
sale, așa că îi răspund îmbufnată că nu.
Perfect, îmi zice el. Tocmai
au deschis patinoarul!
xxx
Articol scris pentru Super Blog
2016
