de Silvia Puiu
O zi de vară ca oricare alta în ultimii ani... una care mă duce cu gândul la primăvara și toamna, și apoi iarna vieții mele. Iubesc intens, trăiesc intens, gândesc intens, sunt un soare care uită să mai apună. Pare frumos sau romantic în sensul romantismului literar, dar mă consumă fizic și mental. Ce s-ar întâmpla dacă soarele ar uita să mai apună, dacă și-ar uita mersul firesc al lucrurilor? Ar fi o tragedie... o tragedie romantică, ce-i drept, dar o tragedie.
La fel ca un Soare prea preocupat de sine să mai lase locul cerului înstelat și Lunii, așa mă simt eu în vâltoarea emoțiilor care mă cuprind. Nu reușesc să găsesc calea de mijloc, nu reușesc să fiu parțial soare, parțial lună, uneori zi, alteori noapte. Sunt blocat în sentimentul de soare care îmi arde în piept și uită să ia o pauză. A apărut pe cerul minții mele și acum nu îmi dă pace. Mă iubește posesiv până la epuizarea și dispariția mea. Mi-e cald și frig în același timp din cauza razelor lui ce îmi străpung dureros și plăcut ființa în fiecare zi în care pășesc prin viață.
Mulți m-au întrebat și ce dacă? Și ce dacă soarele nu apune? E frumos să fie tot timpul vară în tine, tot timpul lumină, uitând că avem nevoie de noapte și iarnă pentru a ne reface și a nu ne pierde mințile... Un soare permanent, oricât de frumos și iubitor ar fi, este doar extincție și tortură.
Sunt soare în flăcări și ard sentimente, emoții și gânduri... ale mele și ale altora pe care îi întâlnesc. Am întâlnit-o pe ea într-o zi de iarnă înghețată și am vrut să mă încălzesc într-un soare lăuntric pe care mi l-am creat pentru a supraviețui. Apoi, nu am știut cum să îl mai domolesc... Doi oameni născuți la trecerea dintre ani ne-am izbit puternic destinele până nu a mai rămas decât foc, foc intens arzându-ne și consumându-ne în neființă.
La început era și Soare, și Lună, și noapte, și zi, era calm și magie în mine, în ea și în noi. Apoi, Soarele meu a uitat să mai apună... și Luna ei la fel. Era copila lunii și eu aveam un soare arzându-mi în piept. Vorbeam astre diferite, vedeam în negru intens și alb orbitor, eu ne ardeam pe noi și ea se retrăgea în semiluna ei confortabilă. Așa se întâmplă când soarele uită să mai apună... uită de Lună și stele și de ea, și de noi.
Timpul a trecut și fiecare a plecat cu astrul său în lumea lui. Nu am mai știut nimic unul de altul. Eu a trebuit să suport căldura unui soare care continuă să ardă mocnit, să mă consume până la epuizare. Am ars toate lunile întâlnite în cale în ultimii 30 de ani, fiind prea intens pentru mine și pentru alții. Sunt ori prea rece că ard, ori prea cald că îngheț iubirea și prietenia și orice alt sentiment.
Acum e vară și mâine-i din nou ianuarie. Mă plimb în pustietatea din mine unde e doar deșert și arșiță neîncetat... mi-e sete de atât de multă vreme și nu reușesc să mă calmez. E doar tortură pe care o savurez într-un mod sadic, ca și cum eu și Soarele am fi entități diferite. Respir foc și raze, beau căldură și uitare. Cine sunt eu? Unde e ea, copila lunii mele?
E deja trecut de miezul nopții... străzile sunt pline de oameni și râsete, de zgomot și magie, de semi sori și semiluni... o văd pe ea sau o fată Morgana, nu mai contează. Îi admir de la distanță chipul alb, cu riduri de bucurie și trăiri intense. E aceeași copilă de acum 30 de ani și pare singură, dar radiind de o lumină pe jumătate din soare și jumătate din lună. Nu știu dacă să mă apropii sau nu, dacă să deranjez cu soarele ce arde de atâta timp în mine. O vreme, doar o privesc intens și soarele îmi aruncă săgeți ce îmi penetrează corpul și gândurile, și ochii, și gura. Simt sânge pulsând în vene care uitaseră să mai trăiască și oxigen în plămânii care uitaseră să mai respire și altceva decât foc.
În timp ce oamenii din piață beau șampanie, ciocnesc și își urează la mulți ani, patinoarul are un singur musafir care trăiește în lumea lui: o ea senină, liniștită pe care nu am mai văzut-o de la începutul relației noastre. Are ochii închiși și dansează în lumina lunii de pe cer, dar și din ea. E doar ea și atât... și o muzică pe care doar ea o aude, o muzică făcută din sunete provenite din gândurile și emoțiile mele, din respirația mea îngemănată cu bătăile inimii mele sau ale inimii ei. Odată, aveam o singură inimă și o singură pereche de plămâni, o singură gură și pereche de ochi, aveam aceleași brațe și aceleași picioare, un singur Soare și o singură Lună care conviețuiau în pace. Apoi, soarele meu a uitat să mai apună și a distrus totul în cale. A ars timpul și l-a comprimat în 30 de ani pe care îi simt ca 30 de mii de ani.
Nu știu să patinez și întotdeauna m-am temut de ridicol, dar simt nevoia să ajung pe gheața din mijlocul patinoarului, unde sper să îmi domolesc soarele din piept. Îmi pun patinele și mă aventurez cu ochii închiși pe spațiul alb înghețat în care doar doi oameni cu astre diferite dansează în timp ce își aniversează cei 51 de ani. Aproape să ne ciocnim, aud râsetul ei care mă ghidează până ajung să prind ritmul dansului ei. Nu am puterea să deschid ochii, așa că plutesc mai departe, urmându-mi semiluna care pare să mă atragă tot mai mult. Simt cum soarele nu mai arde atât de intens și lasă loc lunii pe cer... nu mai sunt posedat de un singur astru și reușesc să văd două astre care își fac loc unul altuia pe cer.
Îi simt deja respirația pe buze și mâinile ei prinzându-mă înainte să cad. Nu mai râde, dar îi simt emoțiile curgând înspre mine sub formă de raze de soare și lună, îngemănate din nou. Îi simt privirea ațintindu-mă și șoaptele ei în urechea mea în timp ce îmi spune: La mulți ani! Mi-a fost dor de tine!
