Una Ragazza Pazza

Octombrie 2016

Sunt plictisit …. Peste 3 luni este ziua mea și nu am niciun chef să fac ceea ce fac de fiecare dată, adică să zâmbesc politicos celor care mă felicită și îmi urează toți același lucru.

Vreau să plec undeva, oriunde, cu Ryanair, e o companie low-cost pe care o prefer, în special de când am ales să renunț la confortabilul meu loc de muncă de la etajul 7. Vreau să scriu un roman psihologic și de când sunt șomer, tot la prefață sunt. Poate până la ziua mea, o termin.

3 zile ca să trec cu bine de ziua mea sunt perfecte, așa că decid să caut un city break low-cost. Mă uit care sunt destinațiile Ryanair din România unde aș putea să merg cu bani puțini ... adică foarte puțini.

Două destinații mi se perindă prin fața ochilor obosiți: Valencia și Milano. E 1 noaptea și mă doare capul, nu mă pot hotărî, dar nu vreau să mă culc înainte să fac rezervarea. Vreau să fiu liber peste 3 luni, să mă plimb ca nebunul pe străzi, într-un alt oraș, într‑o altă țară și să nu îmi zică nimeni La mulți ani!

Rup o foaie în două bucăți haotice și scriu cele două orașe. Le mototolesc și aleg la întâmplare. Iese Milano! Milano să fie! 

București sau Timișoara? Să vedem! Prefer biletul cel mai ieftin, chiar dacă va trebui să mă duc în orașul respectiv. Se pare că va fi Timișoara-Milano. Îmi fac rezervare, îmi aleg și locul și plătesc cu puținii bani de pe card. Acum pot să dorm 3 luni sau să termin prefața.

5-8 Ianuarie 2017

Mă simt liber! Trec de controlul de securitate destul de repede, pentru că nu mi-am luat decât un rucsac, deși Ryanair oferă și bagaj de mână gratuit și o geantă de mici dimensiuni. 

Pe jumătate obosit, pe jumătate amețit de berea pe stomacul gol, simt că nu mai sunt singur. Deschid ochii și o privesc cum se uită nervoasă la mine și nu îmi dau seama dacă mă confundă sau am făcut ceva fără să vreau. Muzica e destul de tare și ar trebui să ridic tonul pentru a mă face auzit, dar îmi e prea lene. Pesemne și ea gândește același lucru, pentru că nu face decât să mă privească furioasă. Îmi ia telefonul de pe masă, ca și cum ar fi al ei și butonează ceva, apoi îl pune la loc și pleacă.

Îmi termin berea și mă îndrept spre hotel, contrariat de ochii fetei. Îmi vine să mă întorc înapoi și să îi cer explicații, dar renunț. Probabil m-a confundat, era întuneric. De-abia reușesc să adorm.... o visez ... un sunet strident mă trezește din somn și pe ecran văd scris PAZZA. Cine naiba e PAZZA?

Răspund și aud o voce autoritară, de copil îmbufnat:

La 7, Parcul Sempione, Arco Della Pace.

Și închide. E întuneric beznă afară și mi se pare frig în cameră. Mă uit la ceas și văd că e 5.30 dimineața. Fata asta e nebună. Mă intrigă faptul că îmi știe limba, chiar dacă o vorbește cam stâlcit. Asta înseamnă că mă știe, dar eu nu am nicio idee cine e. Sunt tentat să mă culc la loc, dar nu de asta am venit tocmai în Milano? Să mă plimb pe străzi de nebun?

Îmi fac un duș și mă îndrept spre stația de metrou. Fac aproape 40 minute până aproape de parc, timp în care încerc să mă gândesc la toate fetele pe care le-am supărat. Nu îmi amintesc de nicio străină. Când lucram în multinațională, călătoream foarte mult și mă distram într-un mod inconștient, nu ca acum. Deși, să ieși la 6 dimineața din hotel, să te întâlnești cu o țăcănită nu e chiar prudent.

E 7.10 când ajung în parc, mor de frig și de somn și încerc să identific fata în mulțimea de persoane invizibile. 

O zăresc pe o bancă, înconjurată de hârtii și creioane. Mă vede și îmi spune autoritar:

Ai întârziat! Ia loc și nu te mișca!

Nu scot un cuvânt pentru că nu am chef să mă cert și nu vreau să stric misterul. Poate că e doar un vis și sunt încă în avion sau nici nu am rezervat biletele. Așa că o las să se joace cu mine cum vrea. Mă așez pe banca din fața ei și încep să o privesc insistent, pentru a o intimida sau pentru a găsi un detaliu care să îmi amintească cine e. 

E trecut de 9 și mă dor picioarele și mâinile de frig. Ce știu despre ea? E mai mică decât mine cu cel puțin 5-7 ani (cred), are un accent franțuzesc, desenează, e supărată pe mine, e matinală și e puțin nebună. E blondă, cu ochii verzi, foarte palidă, îmbrăcată în negru și rezistentă la frig.

Îmi face semn că a terminat, mă ridic și plec, cu gândul să ajung la Castelul Sforzesco, să îmi iau o cafea. Vine după mine și nu știu dacă să mă amuz sau nu. Mă simt atras de nebunia ei și încep să cred că și eu sunt nebun. 

Poză personală, Castelul Sforzesco

Nu vorbește și nici eu nu vreau să vorbesc, vizităm castelul și Domul. Pe dom este aglomerat, cupluri de tineri care își fac selfie-uri sunt peste tot. E un ianuarie friguros, dar lipsa zăpezii ne permite să ajungem până sus. Am mai aflat ceva despre ea, îi e frică de înălțime. Un cuplu se apropie de noi și locul se face mai mic. Cred că are un atac de panică și nu știu ce să fac .... nu înțeleg de ce a urcat cu mine.... Nu îmi vine în minte nimic ce ar putea s-o liniștească, sunt speriat și eu, îmi bate inima foarte tare, cei din jur mă întreabă dacă soția mea este bine ...

Îmi aduc aminte că citisem undeva despre atacurile de panică și despre metodele de calmare. Îmi deschid geaca și îi iau mâna. O pun în dreptul inimii mele și sper ca bătăile ritmice și puternice să o calmeze. Închide ochii și mă ia în brațe. Stă nemișcată minute fără șir, după care îmi spune că vrea să coboare.

Poză personală cu Domul din Milano

Odată ajunși jos, fuge de lângă mine și urcă în primul autobuz care oprește lângă noi. Îmi pierd ziua pe străzile sublime din Milano, vizitez Galeria Vittorio Emanuele și mă gândesc la ea, la mâinile ei albe și reci.

A doua zi, aștept telefonul matinal....nu se întâmplă nimic. Încerc să sun eu ... închis. Îmi pierd ultima zi în zona centrală, între Dom, Castel, Parc și Aquario Civico Milano, în speranța că o voi vedea. Mai e puțin și Aquario se închide, dar mă hotărăsc să intru și să privesc peștișorii și pisicile de mare, poate mă calmez. Mâine seară voi fi acasă....din nou! În timp ce meditez, o văd pe Pazza privind extaziată o pisică de mare. 

 

Poză personală din Acquario Civico Milano

Mă apropii de ea și văd că plânge ... mă vede și fuge din nou. Rămân cu o senzație ciudată, dar încerc să ignor bătăile inimii.... Mâine, voi fi acasă și voi reveni la normalitate, fără fete ciudate și nebune, alergând prin Milano.

 ...............

Ajung la aeroport, trec de control și mă îndrept spre poarta de îmbarcare. Ajuns în avion, mă pregătesc să dorm. Îmi place Milano, seamănă cu orașul meu într-un fel. Mai puțin Domul, noi nu avem dom ... și nici Acquario.... Am aceeași senzație ca în bar. Am ochii închiși, dar simt că sunt privit. Cineva s-a așezat lângă mine și mă privește. Mă încăpățânez să țin ochii închiși și să mă prefac că dorm. Nu vreau să dau de altă nebună. Ajungem la Timișoara. Îi las pe toți să coboare, în speranța că privitorul misterios dispare în neant. Însă nu! Ea e acolo și, evident, nu are de gând să coboare. Sunt nevoit să deschid ochii ..... pufnesc într-un râs isteric. Pazza m-a urmărit :) Nu știu ce să fac și o ignor în continuare, în timp ce zâmbetul cretin continuă să îmi stea pe buze.

La ieșire, îl văd pe Paul, prietenul meu francez din multinaționala abandonată. Cred că e singurul meu prieten. De asta i-am și spus de escapada mea la Milano, dar nu mă așteptăm să vină la Timișoara. Îi sunt recunoscător, pentru că nu aveam chef de trenul spre casă. Îi pot povesti de Pazza, să văd ce crede.

Mai sunt câțiva pași până la el și văd cum zâmbetul și privirea lui nu se îndreaptă numai spre mine. O ia pe nebună în brațe și nu mai contenește să vorbească în franceză. Sigur, am înnebunit, mi se pare că sunt în plus.... Îl salut pe Paul și îi spun că mă grăbesc să prind trenul, iar el îmi răspunde vesel, prea vesel:

Ce tren, ești nebun? Am mașina parcată afară! Mă bucur că ai adus-o pe Sophie, nu am mai văzut‑o de câțiva ani! Cred că din seara în care m-ai vizitat la Paris, acum 4-5 ani. 

Atunci îmi aduc aminte. Paul mă invitase la el, în Paris. Îmi amintesc de sora lui, destul de vag, era bolnavă cred și nu ieșea din dormitor. În ultima seară, a intrat în camera mea și a început să vorbească repede în franceză. Apoi, s-a cuibărit lângă mine în pat ... simțeam că are febră și nu știam ce să fac, să îi anunț părinții sau să o las în pace. Am adormit amândoi și, spre dimineață, am simțit sărutul ei fierbinte, apoi o ușă închisă. Și asta a fost tot, nu am mai auzit de ea și nici pe Paul nu l‑am mai întrebat.

Paul râde, Sophie e îmbufnată, eu mulțumesc pentru amabilitate... ne îndreptăm spre mașina parcată ... Paul se uită ciudat la noi și apoi face conversație, în stilul lui: adică ne ignoră, ca și cum am fi niște copii nebuni. Ea se așează în spate, iar eu îi privesc cu patimă reflexia în oglinda mașinii. Paul pune un CD cu Hugh Laurie, iar versurile Baby you don't know, you don't know my mind
When you see me laughing, I'm laughing just to keep from crying îmi ating bătăile inimii și formează o simfonie de roșu nebun.

 …………

Ajungem acasă și Paul mă invită la el, să iau cina. Accept. Paul ia bagajele Sophiei și se îndreaptă spre lift. Îmi bate atât de tare inima, în timp ce mă aud spunându-i cu o voce, care de-abia se aude:

Stau să fumez o țigară, îmi ține Sophie companie!Urcăm imediat.

Paul se uită ciudat la mine, pentru că știe că nu fumez, dar pleacă fără să spună nimic.

Sophie privește în gol, senină, nu mai e supărată, îi e doar îngrozitor de frig. Mă apropii de ea, simt că nu mai am aer și inima îmi bate obsedant în piept, în mâini și picioare. Îmi deschid geaca și îi iau mâna. O pun în dreptul inimii mele și sper ca bătăile ritmice și puternice să mă calmeze. Închide ochii și mă ia în brațe. Stă nemișcată minute fără șir, după care îmi spune că vrea să urce.

XXX

Articol scris pentru Super Blog 2016.