Tânjind după simplu

Vreau o vacanță în care să mă simt din nou doar un om, care poate face ce vrea, când vrea, fără să simtă ochii jurnaliștilor ațintiți asupra lui. Îmi vine o idee așa că pun mâna pe telefon și formez numărul lui Paty, dublura mea: 

- Ce ai zice să fii Charlize Theron pentru o săptămână? Grecia, hotel de 5 stele, all inclusive, paparazzi și blitzuri la tot pasul... 

- Sună bine. Tu unde vei fi? 

- Tot Grecia, hotel de 3 stele, doar mic dejun și o cameră standard. Fără niciun jurnalist sau aparat de fotografiat, doar eu cu mine. 

- Ești sigură? 

- Foarte. Îți trimit toate detaliile. 

Am ales să mergem amândouă în aceeași stațiune din Grecia, Santorini, ca să fiu sigură că atenția oamenilor este îndreptată spre Paty. Ea va sta în condiții cât mai luxoase, iar eu într-un hotel cât mai simplu, dar, în același timp, frumos și liniștit. 

Am plecat din București cu vacanțe Christian Tour în timp ce Paty pleca din Londra. Am trimis câteva mesaje anonime unor jurnaliști pentru a le spune de plecarea în vacanță a actriței Charlize Theron. Încercam, astfel, să mut atenția și lumina reflectoarelor de la mine. 

Ca să fiu sigură că nu mă va recunoaște nimeni, m-am tuns foarte scurt, ca în Mad Max: Fury Road, am renunța complet la machiaj, mi-am luat multe perechi de ochelari de soare, pălării și șepci și multe tricouri largi, blugi și adidași. Arătam foarte masculină și contrastam puternic cu Charlize Theron pe care o vedeam asaltată de paparazzi pe un aeroport din Londra. 

Plecam într-o aventură de descoperire personală, un fel de walkabout (călătorie spirituală) prin Santorini. Pentru a înlătura orice dubii, am preferat să nu vorbesc în limba engleză, ci în italiană. La aeroport, mi-am luat un ghid cu Grecia, asemeni celorlalți turiști care nu au mai fost niciodată acolo. Poate vă întrebați de ce Grecia sau de ce Santorini? Pentru că am pus pe o foaie mai multe destinații comune și am dat cu zarul. Asta a ieșit. Putea fi la fel de bine și Tenerife sau Mallorca. Dar ca să fiu complet sinceră, întotdeauna m-au atras acoperișurile albastre și pereții albi ai clădirilor de pe insula grecească. Simt o nostalgie inexplicabilă, ca și cum, într-o altă viață, aș fi trăit acolo o minunată poveste de dragoste... 

Eram entuziasmată cu gândul la cele 7 zile minunate pe care mi le voi petrece acolo. Alesesem o cursă charter cu avionul deoarece este mult mai comod și mai sigur decât cu autocarul. Mi-ar fi fost greu să fac o schimbare atât de drastică, așa că am ales cea mai rapidă metodă pentru a ajunge la destinație. După cum îi spusesem și lui Paty, alesesem un hotel de 3 stele pentru simplitate și culori. De când am văzut hotelul acela în culorile specifice stațiunii, ascuns timid printre flori și coroanele copacilor, am fost hotărâtă. 

Mă și vedeam cărându-mi singură bagajul pe această alee, fără nimeni care să se ofere să mă ajute. Eram în extaz! Iar balconul... ooh, acolo aveam să îmi savurez ceaiul verde dimineața. 

Deși puteam alege un sejur all inclusive, am preferat să servesc doar micul dejun la hotelul Andreas și să profit de apropierea acestuia de plajă. Voiam să mă simt liberă de orice obligații, chiar și de aceea de a lua masa într-un loc fix. Voiam să colind, să vorbesc cu localnicii, să vizitez ținutul după pofta inimii. 

În timp ce eram adâncită în visurile mele neîntrerupte de nicio solicitare de autograf, nici nu am realizat că deja aterizasem. Nu după mult timp, eram deja la hotel. M-am aruncat pe patul imens și confortabil și am început să râd ca un copil. Nu mă recunoscuse nimeni și, în plus, presa vuia de neașteptata sosire a actriței Charlize Theron în Santorini. Am privit-o în pozele tabloidelor, apoi m-am uitat în oglindă și nici eu nu m-am recunoscut. Eram palidă, aveam cearcăne, dar iubeam fiecare rid și fiecare încrețitură de pe chip. Mă iubeam pe mine simplă și tânjeam după gustul simplității așa cum un iubit tânjește după buzele iubitei. 

În acest sejur, nu voiam lux, ci modestie. Voiam să mă simt un om obișnuit. A doua zi dimineața, am ieșit pe balconul care mă fermecase în poze și mi-am savurat micul dejun în liniște. Ce plăcut se auzea liniștea, o simțeam în fiecare celulă a trupului meu. M-am lăsat îmbătată de parfumul florilor care înconjurau balconul și apoi mi-am stabilit un plan pentru ziua respectivă. 

La recepție, am cerut detalii cu privire la ce aș putea face în Santorini. Nu vorbeam italiana perfect, dar m-au înțeles și nu păreau să bănuiască nimic. Doar un fan Mad Max ar fi putut să mă recunoască, dar eram sigură că nu pot avea ghinion. Mi-au recomandat un tur la apus al celor mai cunoscute crame din Santorini. Un pahar de vin în lumina amurgului suna foarte romantic. Până atunci, voiam să hoinăresc liberă și cel mai bun mod de a face asta era de a coborî cele 300 de trepte de la Oia la portul golfului Amoudi. Fiind foarte cald, m-am oprit la cafeneaua 39 Steps pentru un frappe răcoritor. Seara, am făcut turul cramelor, bucurându-mă de combinațiile inedite de vinuri locale și brânzeturi fine. Cred că nu am văzut niciodată un apus atât de frumos ca cel din Santorini. 

Zilele următoare m-am delectat cu o salată tipică zonei, făcută din castraveți, roșii uscate și capere și am savurat un vin în farul din Akrotiri, în partea sudică a insulei. Tot acolo, am fost pe plaja Red Sand de lângă situl arheologic al vechii așezări Akrotiri. Am înotat liberă, fără niciun fel de griji și am rămas impresionată de încărcătura istorică a acestor locuri. În ultimele zile, am socializat cu familia proprietarilor hotelului. M-au dus să văd fabrica de bere din Santorini, unde am gustat berea Donkey în cele trei variante - Donkey roșu, galben și nebun. 

În ultima seară, fiul gazdelor mele, un bărbat cu privirea pătrunzătoare, m-a condus la hotel după ce am luat cina în aer liber împreună cu întreaga familie. La plecare, mi-a șoptit la ureche: Sunt fan Mad Max, dar secretul tău este în siguranță. Ne-am luat la revedere și i-am promis că voi reveni în Santorini... 

***Articol scris pentru Spring SuperBlog 2018

Îndrăgostit în Mamaia

Așteptam cu înfrigurare poșta și iată că a venit. Am deschis plicul și am citit puținele cuvinte: Ți-am făcut rezervare la Hotel Aurora Mamaia între 4 și 6 mai. Următoarea scrisoare te va aștepta la recepție. Am început să împachetez în timp ce îmi spuneam că sunt nebun de legat, urmând instrucțiunile unei fete pe care nici nu o cunosc. Formasem la întâmplare un număr de telefon și am început să comunicăm ore în șir și zeci de scrisori. Nu știam cum arătăm pentru că refuzase să ne trimitem poze. 

***

Am ajuns la hotel unde m-am cazat foarte repede și am rămas impresionat de amabilitatea personalului. Mi-au înmânat și scrisoarea despre care îmi zisese Mia. M-am tolănit în fotoliul de la recepție în timp ce priveam turiștii care îndrăzniseră să se aventureze în mare. Din câte am auzit în timp ce trăgeam nepoliticos cu urechea, erau la o gală SuperBlog. Păreau toți veseli, fără griji, doar eu mă holbam la plicul din mână și nu îndrăzneam să îl deschid. Am decis să amân momentul și m-am retras în cameră. Eram într-un hotel la mare, aproape de plajă, iar vederea de pe balcon era sublimă. Apă, nisip, pescăruși, tineri care fac jogging... 

În cele din urmă, mi-am făcut curaj și am deschis scrisoarea: Ora 17 în fața Cazinoului din Constanța. Vei vedea o fată îmbrăcată în negru cu o eșarfă roșie. Mergi la ea. Nu întârzia. 

Mai erau câteva ore, așa că m-am întins pe pat în speranța unui somn care să îmi domolească emoțiile. Mă încânta gândul că voi vizita câteva obiective turistice prin Constanța, dar nu înțelegeam tot secretul acesta. În cele din urmă, am ațipit în patul confortabil, iar parfumul lenjeriei mi-a declanșat un vis în care o vedeam pe ea, îi simțeam mirosul din scrisori, dar nu reușeam să o prind, să o aud, să o ating... 

M-a trezit alarma telefonului. Am mers să fac un duș care să mă scoată din senzația trăită în vis și, apoi, am chemat un taxi. Am ajuns la cazino la 16.45. Am nimerit în momentul în care Diana Slav de la Constanța Walking Tour le povestea bloggerilor pe care îi văzusem la hotel despre istoria de peste 100 de ani a acestui edificiu impunător.

Poză personală

Diana povestea atât de frumos încât am simțit că sunt în 1925 la un bal de binefacere și că o invit pe frumoasa și misterioasa Mia la un vals. Eram atras de motivele în formă de scoică ale cazinoului, creația marelui arhitect Daniel Renard. M-a cuprins o stare de tristețe văzând cum arată cazinoul astăzi și nu mi-a venit să cred că este același cu cel din clipul Sony. 

Mă simțeam mic în fața măreției acestui edificiu care a devenit un simbol al Constanței pentru turiștii veniți chiar de peste hotare. Se făcuse ora 17 și încercam să identific eșarfa roșie în mulțime. Nu zăream pe nimeni. În cele din urmă, am renunțat și am decis să mă bucur de legenda pe care Diana o istorisea bloggerilor. A încheiat, a făcut o pauză și a scos o eșarfă roșie... Atunci am realizat că era îmbrăcată în negru... Să fie ea? M-am apropiat timid și am întrebat-o: Aveți cumva o scrisoare pentru mine? A zâmbit și mi-a înmânat scrisoarea, apoi și-a continuat drumul pe faleză, în timp ce bloggerii urmăreau rățușca pentru a nu se rătăci.

M-am îndreptat spre Faleza din Constanța în timp ce respiram vânt, sare și faună marină. Eram asemeni axolotului din povestea lui Cortazar și mă așteptam în orice clipă să devin o vietate marină. Am lăsat briza să mi se aștearnă delicat pe buze în timp ce ochii mi se odihneau și inima încerca să se liniștească. Am deschis hârtia împăturită și am găsit alte indicații: Răsărit, plaja de lângă hotel, mâine dimineață... Voi avea o floare prinsă în păr. Era semnat Rayuela, nu Mia ca celelalte bilețele. Eram surescitat și creierul se învârtea ca într-un carusel din cauza întrebărilor. 

M-am reîntors la hotel și am ieșit pe terasă pentru a-mi savura cina. În cele din urmă, mâncarea și vinul roșu m-au relaxat și am început să zâmbesc. Am căutat pe net despre Rayuela (fiind fan Cortazar, știam că este un roman scris de el și că înseamnă șotron) pentru a vedea ce informații găsesc. Am descoperit un blog cu numele Rayuela și am citit câteva articole în care menționa participarea la SuperBlog... Atunci am realizat că, probabil, Mia fusese în grupul cu bloggerii și mă văzuse și la hotel și la cazino. Am început să râd de unul singur... și să mă simt ca un adolescent, deși trecusem de multă vreme de acea perioadă. 

Am ieșit puțin pe faleză și m-am bucurat de solitudinea acestei perioade din an în care simți că plaja este a ta și a altor câțiva temerari. Am stat câteva ore după care m-am reîntors în camera primitoare, hotărât să mă culc devreme pentru a nu rata răsăritul. 

*** M-am trezit optimist, cu un mare zâmbet pe chip și cu câteva fire de păr  rebele și grizonate... Eram pe plajă, încă era noapte, dar așteptam cu înfrigurare soarele. Trecuse de ora 6, soarele răsărise și nu vedeam decât câțiva bloggeri matinali care ieșiseră să alerge pentru o cauză umanitară. M-am gândit că zisese plaja de lângă hotel și că poate era într-un alt loc. Atunci am zărit o fată care stătea pe malul apei... avea o jachetă de blugi, părul negru și lung, tenul alb și... o floare roșie în păr. Am știut că m-a văzut, dar nu a schițat niciun gest. M-am apropiat și m-am oprit în fața ei... I-am luat mâna rece și am pus-o pe pieptul meu, ascultând amândoi cadența inimii și a mării, apoi buzele noastre s-au atins și nu mai știam dacă sunt pe plajă sau la balul din cazino în 1925... eu și Mia, eu și Rayuela jucând șotron ca doi copii îndrăgostiți... 

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2018

Dansul iepuresc

O ascultam fascinat pe Deea cum îmi povestește trailerul pentru filmul de animație Peter Iepurașul, în speranța că voi merge cu ea la cinema la data lansării, pe 30 martie 2018. 

I-am promis că încerc să îmi iau liber special pentru ea și am vazut-o mustăcind de drag: Tati, vrei să îți povestesc mai multe despre Peter? I-am răspuns cu o jumătate de glas că mi-ar face plăcere, deși simțeam cum mi se închid ochii, iar mintea se juca asemeni unui iepuraș zburdalnic. 

***

Era primul meu interviu și eram convins că totul va merge cum îmi plănuisem. Mi-am luat jacheta mea cea bună și m-am prezentat la firma unde vechiul meu coleg de școală, Urechilă, era manager sau, mai bine spus, era fiul tatălui său. Ajuns acolo, am zâmbit tuturor, fiind convins că oamenii veseli au mai mult succes decât ceilalți. Secretara m-a anunțat și am pășit cu dreptul în încăperea cu lumină orbitoare. 

Din spatele fotoliului impresionant, aud o voce malițioasă: Hei, Peter, ce mai faci? Tot un visător sărac ai rămas? I-am răspuns pe un ton glumeț că mai bine un visător sărac, decât un bogat fără visuri. Nu era suficient de inteligent să priceapă aluzia, dar mi-a spus că tatăl lui face selecția angajaților și că au nevoie urgentă de un grafician. Zis și făcut! M-am instalat comod la birou și am profitat de scaunul meu ergonomic, învârtindu-mă ca un titirez. Deodată, privirea mi s-a oprit pe o iepuroaică de vârsta mea, cu urechile mătăsoase și ochii de un albastru marin. Am simțit că încăperea devine prea mică și că aerul din piept a luat-o la sănătoasa. Am încercat să îl prind până la finalul primei zile de lucru și mi-am făcut curaj: Hei, Peter! Nu ai nimic de pierdut dacă încerci. Cel mai rău lucru care se poate întâmpla e să spună nu. Dar cine poate spune nu farmecului privirii tale inocente și jucăușe? Fake it till you make it, mai știi? Nu degeaba am privit conferințele TED despre gândirea pozitivă și limbajul non-verbal. Ia poziția de putere și cucerește-o! 

M-am îndreptat spre ea cu zâmbetul până la urechi, mâinile în șolduri și umerii drepți. Coada nu își găsea locul în spațiu din cauza emoțiilor pe care încercam cu zâmbetul Joker-ului să le ascund. 

- Salut. Sunt Peter. Ce părere ai de o salată verde în grădina mea? 

- Asta nu a sunat deloc indecent, râde iepuroaica pe al cărei ecuson stătea scris numele Adele. Sigur ești bine? Pari să ai o problemă digestivă. Te doare ceva?

- Nu, nu... mă simt extraordinar. Adopt poziția de putere. 

- Dacă spui tu. Îmi pare bine să te cunosc. Nu pot ieși în seara aceasta, dar poate într-o zi, dacă devenim prieteni. 

Am bătut câmpii despre grafică vreo câteva minute, sperând că nu va observa că mă îmbujorasem tot. Inima stătea să iasă din piept, dar am reușit să pun frâna la timp. 

Zilele au trecut, iar eu și Adele am devenit buni prieteni. În fiecare zi, o surprindeam cu o mică atenție: ori un morcov, ori salată verde, ori coji de cartofi asezonate cu cimbru și leuștean... un deliciu! Într-o zi, în pauza de masă, am auzit o melodie veselă și m-am postat în fața ei cu o invitație la dans. În aplauzele iepurești ale colegilor, am dansat pe note muzicale care ne-au purtat până la cer. În clipa aceea, am simțit că vom savura morcovi împreună toată viața. 

*** 

-Tati, tati, iar ai adormit! o aud pe Deea ca într-un vis. 

-Iartă-mă, iubito! Cred că e important să mergem la film, altfel o să îl visez pe Peter Iepurașul în fiecare seară. 

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2018

Puterea feminității

Mamă singură cu două fete, o poziție de manager într-o multinațională și prea puțin timp pentru mine... Asta sunt eu la cei peste 40 de ani. Toată lumea mă felicită pentru realizările personale și profesionale, dar eu nu simt decât oboseală. În timpul organizării zilnice a e-mailurilor primite, am văzut un mesaj de la Farmec despre noua gamă de machiaj Gerovital Beauty. 

În momentul acela, am realizat că îmi pierdusem feminitatea și, implicit, și puterea. Eram mamă și manager, dar nu mă simțeam completă. Mi-am făcut cadou un coș de produse din gama Gerovital Beauty, de la un ruj cremos cu acid hialuronic până la mascara și lac pentru unghii. Nu mă mai răsfățasem de multă vreme... mă simțeam din nou o puștoaică îndrăzneață. Timpul trecuse și eram hotărâtă să mă folosesc de toate trucurile posibile pentru a-mi pune în valoare ochii verzi, tenul alb, părul creț și mâinile de pianistă. 

După câteva zile, am primit coletul și am început transformarea. Balul de strângere de fonduri pentru copiii cu autism organizat de compania la care lucram era o ocazie bună de a mă face remarcată. Mi-a venit în minte celebrul citat al distinsei Coco Chanel: If you are sad, add more lipstick and attack. Prin urmare, am început cu rujul de un roșu intens care mi-a hidratat buzele și le-a conferit un luciu natural. Textura cremoasă și culoarea îmi scoteau în evidență senzualitatea și asigurau un contrast plăcut cu tenul alb. Pentru micile imperfecțiuni care se încăpățânau să apară pe chip deși nu mai eram o adolescentă, am folosit un fond de ten, o pudră pentru luminozitate și un anticearcăn. 

Am încheiat cu o notă rebelă, aplicând mascara Devilash, care a oferit volum genelor mele. Arătam ca o mică diavoliță îmbrăcată într-o rochie mulată roșie. Toate produsele folosite se simțeau bine pe piele, nu dădeau un aspect încărcat și cred că aveau un ingredient secret: încrederea în sine și îndrăzneala. Mă simțeam frumoasă și femeie după atât de mult timp. Am plecat zâmbind către bal... 

Ajunsă acolo, simțeam privirile surprinse ale celor din jur. Nu aveam nevoie de admirația lor pentru a mă simți bine, ci doar de admirația mea. Și, în momentul acela, mă iubeam cu toată ființa mea. Am auzit în spatele meu o șoaptă: Dansați? Era graficianul agenției de marketing cu care colaboram. Vorbisem de câteva ori, dar nu cred că îi stârnisem prea mult curiozitatea... până atunci. Îi simțeam privirea pe buzele roșii și m-am speriat. Am fugit la baie, temându-mă că ceva e nelalocul lui, dar totul era perfect: rujul era la fel de intens ca în momentul aplicării, fondul de ten îmi acoperea imperfecțiunile, mascara îmi scotea în evidență privirea seducătoare. Ceva era, însă, diferit: eu... mă priveam și cu greu recunoșteam femeia sobră de acum câteva zile. Radiam de fericire, eram sclipitoare, puternică, încrezătoare, visătoare și... inima îmi bătea prea tare. 

Balul a fost un succes și am reușit să strângem fondurile dorite. Alex, graficianul, m-a întrebat dacă mă poate conduce acasă și am spus da, după foarte mult timp în care fusesem doar mamă și uitasem să mai fiu femeie...

*** Articol scris pentru Spring SuperBlog 2018

Traducerea visurilor în realitate

Am avut un vis: să predau limba engleză într-un sat din India. Să mă mut acolo și să trăiesc o altă experiență culturală. Am aplicat pentru un astfel de post și am fost acceptată. Trebuia doar să trimit toate actele de studiu traduse din limba română în limba engleză în doar trei zile. Am căutat pe net informații despre o soluție rapidă pentru traduceri acte studii și am găsit: e-trad.ro.

Am recitit cu emoție mailul primit de la directoarea școlii din Raghurajpur și lista de acte ce trebuiau traduse: act de identitate, diploma de licență, de master și doctorat, un certificat de limbă, precum și o adeverință de la locul de muncă anterior din care să se vadă vechimea în muncă. 

M-am uitat la ecranul laptopului vreo 30 de minute cred... nu îmi venea să cred că voi merge în India și voi preda o limbă străină copilașilor de acolo. Mă săturasem de viața în multinațională și voiam să revin la visul meu din copilărie: acela de a deveni dascăl și mentor. 

Aceea era șansa mea, iar e-trad.ro îmi lua un mare stres de pe inimă: traducerea rapidă a actelor îmi oferea timp pentru celelalte pregătiri dinaintea plecării. Am stat câteva minute să reflectez la cum ar fi fost dacă nu aș fi găsit o astfel de soluție online: ar fi trebuit să caut un birou de traduceri care să permită o traducere într-un termen atât de scurt; probabil aș fi ratat oportunitatea acestui job în străinătate; m-aș fi stresat mai mult; aș fi intrat în criză de timp, deoarece ar fi trebuit să mă apuc de căutat un birou de traduceri; aș fi comis greșeli, inevitabile în situații de stres; aș fi cheltuit mai mulți bani plătind taxe de urgență pentru o traducere în trei zile; aș fi stat la vreo coadă în trafic sau la birourile respective. 

Scenariul terifiant din mintea mea ducea la o singură concluzie: aș fi ratat postul de profesor. Din fericire, e-trad există și datorită lui, am reușit să traduc actele necesare în termenul solicitat. Deodată, scenariul negativ a devenit unul pozitiv, iar norii cenușii din imaginația mea au lăsat locul unui cer senin și unui soare zâmbitor. Nu numai că mi-am tradus actele la timp, dar, pot spune că mi-am tradus visul în realitate. 

Principalele beneficii aduse de acest serviciu au fost: economie de timp (am folosit telefonul, nu a trebuit să ies din confortul casei, să iau un taxi și să merg prin ploaie sau vânt să caut un birou dispus să îmi traducă actele); economie de resurse (am economisit bani); lipsa stresului (am cedat grijile mele unor profesioniști); mi-am respectat deadline-ul pentru trimiterea documentelor solicitate, dovedind, la rândul meu, seriozitate față de angajator; promptitudine și profesionalism în realizarea traducerii în termenul stabilit. 

Cel mai important avantaj pentru mine este, însă, zâmbetul pe care îl am astăzi pe chip. Sunt fericită alături de copilașii din Raghurajpur care mă salută timid în fiecare dimineață: Good morning, teacher! 

***Articol scris pentru Spring SuperBlog 2018

Căutându-mă pe mine

Viața mea în multinațională devenise un clișeu asemeni celor din filme: trecută de 30 ani, fără un partener, fără copii, fără familie, doar eu și munca mea. Nici măcar banii câștigați nu îmi aduceau fericirea deoarece nu aveam timp pentru vacanțe speciale. Economiseam dar nu știam pentru ce, pentru cine sau pentru când... Speram să am curajul de a pleca într-una din acele destinații exotice pentru vacanțe speciale pe care le văzusem în oferta celor de la CND Vacanțe Speciale. 

Îl și vedeam pe șeful meu ironizându-mă: cauți destinații speciale pentru vacanțe speciale? Avem un post liber la sucursala din India.

Acum un an, am cunoscut un maestru spiritual și am început să meditez mai mult. Am devenit, astfel, mai conștientă de cine sunt și de ceea ce vreau, dar nu am avut curajul să rup rădăcinile, să spun NU și să o iau de la capăt, fiind EU. Acela era momentul... Am fost la lucru și i-am spus șefului meu că îmi dau demisia. În două săptămâni, plecam în India, o țară a contrastelor din punct de vedere economic și spiritual. Știam India doar din cărți și filme. Eram atrasă de farmecul oamenilor și atmosfera incitantă din romanul Maitreyi al lui Eliade, atât de maiestuos ecranizat în The Bengali Night cu Hugh Grant. Tânjeam după India văzută în Eat, Prey, Love și speram să am ocazia de a mă regăsi pe mine... Mă căutam, mă strigam și nu găseam nici un ecou al vocii mele ascunse sub prea multe straturi de teamă. 

Mă vedeam o pensionară singură, asemeni celor din The Best Exotic Marigold Hotel, unul dintre filmele mele de suflet în care realizezi că nu ai nevoie de bani pentru a fi fericit. În cărțile de meditație și Yoga pe care am început să le citesc, am descoperit cu intensitate și emoție că există ashramuri unde poți medita în liniște timp de una-două săptămâni. Costul cazării și mesei este foarte mic, iar interacțiunile cu ceilalți sunt minime. 

Deoarece doream o vacanță specială și diferită de cele pur turistice, nu mi-am făcut un plan elaborat. Știam că vor fi și surprize, dar doream să redevin spontană și nebună, plină de viață și îndrăgostită nebunește de mine și de viață, de cer și nori, de ploaie și soare, de zăpadă și noroi...

După două săptămâni, am ajuns la Art of Living Ashram, unde mă înscrisesem la un program de meditație în tăcere timp de 10 zile. A fost o provocare, deoarece gândurile nu îmi dădeau pace și voiam să comunic intens cu domnul sobru care stătea lângă mine, cu doamna ale cărei lacrimi curgeau neîncetat... Orice încercare de a vorbi era sancționată din priviri de ceilalți. Am rezistat cu greu în primele zile, dar, după aceea, totul a devenit mai clar. Simțeam că pot să pătrund în tainele mele, că pot să îmi ating gândurile și apoi să le las libere de griji, patimi și dorințe. 

La finele celor 10 zile, știam că vreau să mă plimb, să cunosc India așa cum este ea, cu zone de alb, negru și gri... voiam să călătoresc dar să și ofer, să mă ofer pe mine cea nouă și redescoperită. Doamna care plângea mereu m-a salutat și mi-a spus că se îndreaptă către Mandore Guest House din Jodhpur, Rajasthan. I-am respectat tristețea și nu am întrebat nimic... Doar am simțit că are nevoie de cineva alături și am urmat-o. Ajunsă la destinație, am descoperit o casă de oaspeți atipică, în care oamenii pot sta două săptămâni sau mai mult, ajutând copiii din zonă să învețe limba engleză. Am întâlnit oameni minunați care au dat sens existenței mele. 

În cele două săptămâni în care am stat acolo, am fost mai mult plecată în zonele rurale din împrejurimi. Nu aveam mereu acces la apă, mâncare sau haine curate, dar eram fericită văzând chipul senin al copiilor inocenți. Mă întorceam seara la Mandore Guest House și, de fiecare dată, mi se spunea că m-a căutat cineva. Nu știam cine este și eram convinsă că e o greșeală. Nu știa nimeni unde sunt... Eram cu Anita, o fetiță orfană, pe care o luam cu mine la casa de oaspeți ori de câte ori aveam ocazia. Îi plăcea să îmi facă poze cu telefonul pe care îl primise de la un voluntar anul trecut. Își făcuse cont pe Facebook și mă căutase și pe mine. Nu știusem că fusesem etichetată în poze, nu mai folosisem telefonul de la dialogul aprins cu șeful meu, Adrian. 

Anita era agitată, își tot verifica telefonul... Deodată, s-a auzit zgomot în curte, iar eu, crezând că sunt noi oaspeți, i-am spus Anitei că merg să meditez. Era o cameră liniștită și, uneori, veneau mai mulți oaspeți să mediteze în liniște. Am închis ochii și am încercat să mă detașez de zgomotul exterior. La un moment dat, am simțit o nouă prezență în cameră, dar mi-am continuat meditația. Trecuseră vreo 30 de minute, am deschis ochii și l-am văzut... era el, Adrian. Avea ochii închiși și medita atât de liniștit și calm. Simțindu-mi privirea, a deschis ochii și m-a întrebat dacă vreau să o adoptăm pe Anita. Aveam o grămadă de întrebări, dar nu voiam să știu răspunsul. Am spus doar DA la singura întrebare care conta: Anita! Fetița cu ochi negri și ten alb ne asculta timidă din pragul ușii și plângea de fericire! 

Vacanța mea specială în India m-a făcut să realizez că avem nevoie să ne punem pe pauză, să ne gândim la cei din jurul nostru, să îi apreciem mai mult și să ne redescoperim pe noi, indiferent de vârstă. Pentru mine, a fost o călătorie spirituală în care l-am regăsit pe Adrian, un tânăr la fel de confuz ca și mine, pe Anita, un copil extraordinar și un sens în viață. Împreună, am devenit o familie fericită și unită și am deschis un ONG în parteneriat cu doamna pe care o cunoscusem în India. Ajutăm tinerii să se descopere folosind voluntariatul, Yoga, meditația și tăcerea. Sperăm să ajutăm cât mai mulți oameni să se descopere și să realizeze că pot face multe lucruri minunate la rândul lor. 

***Articol scris pentru Spring SuperBlog 2018