Circle of Love la Craiova

Pe 12 noiembrie, va avea loc spectacolul Circle of Love, o transpunere artistică a versurilor celor de la Depeche Mode. Original și neconvențional, adică atractiv. Mă aștept la originalitate și la o explozie de senzații pe cortexu-mi avid de culoare muzicală. Asta îmi vine în minte de fapt: o paletă de culori și sunete: o sinestezie emoționantă.

Îmi doresc să fiu prezentă acolo, mă vizualizez stând pe scaun în sala Teatrul Național Marin Sorescu, pe 12 noiembrie, ora 18 :). Mai multe detalii, găsiți și pe pagina de Facebook a spectacolului. 

Magia cartilor

Sunt o fire introvertită. Nu aș spune neapărat timidă, deși dau această impresie, ci, mai degrabă, o fire puțin socială. Încă din liceu, mi-am dat seama că sunt diferită. Diferit nu înseamnă nici bine, nici rău. Înseamnă diferit și atât. 

Din fericire, am avut un tată, care mi-a deschis apetitul pentru lectură, profesori, care îmi împrumutau cărți și care au văzut în mine potențial. Le mulțumesc pentru asta! Astăzi, sunt la rândul meu cadru didactic și duc mai departe ceea ce am învățat: îmi premiez studenții merituoși, oferindu-le câte o carte. Așa cum spune George R. R. Martin, cititorii trăiesc 1000 de vieți. 

Mai e puțin și vine Crăciunul sau, mai bine spus, vacanța de Crăciun. Fiind profesor, am noroc de o vacanță prelungită. Este sărbătoarea mea favorită, deoarece am timp pentru pasiunile mele, iar lectura este una dintre ele. 

De multe ori, renunțam să îmi fac singură cadou de Crăciun, dar, cu vârsta, realizezi că e bine să te răsfeți din când în când.  

Am ales trei cărți, pe care vi le recomand și vouă. Toate sunt din secțiunea Clasic, pentru că ador cărțile consacrate. Asta nu înseamnă că nu citesc deloc literatură contemporană, dar am o afinitate și o iubire fidelă pentru literatura clasică. 

1. Jocul cu mărgele de sticlă, de Hermann Hesse. Am citit această carte cu mulți ani în urmă și, deși credeam că o am în bibliotecă, se pare că am alte cărți de Hesse. 

Poate te întrebi de ce o mai citesc, deși am citit-o o dată. Răspunsul este simplu: îl iubesc pe Hesse, scrie genial. Nu întâmplător am povestit la început despre mine. Sunt o persoană izolată, cu nasul în cărți, zicea mama când eram copil. 

Jocul cu mărgele de sticlă este despre două lumi: cea a oamenilor, care au abilități fizice și cea a oamenilor geniali, creatori. Îmi plăcea universul ăsta. Desigur, este o utopie și poate părea discriminatorie, dacă stăm să analizăm. Dacă îl descoperi pe Hesse, nu îl mai poți abandona: scrierea lui este filosofică, poate și într-o manieră distopică. 

Nu vreau să dezvălui mai multe din misterul acestei cărți, așa că vă prezint o alta :)

2. Procesul de Franz Kafka. O altă pasiune literară a mea este cea pentru absurd. Literatura absurdului este foarte bogată și fascinantă, dacă ai răbdare. Nici pe aceasta nu o am în biblioteca personală, deși am citit-o. Am alte opere ale lui Kafka, unul dintre scriitorii mei preferați (știu, am mulți). Îmi aduc aminte că mai întâi am citit cartea și, apoi, printr-o coincidență, am văzut și filmul la televizor. Am fost dezamăgită de film, pentru că, în mintea mea, valențele psihologice și filosofice ale romanului erau mai pronunțate. În opinia mea, cărțile sunt mai bune decât filmele, pentru că îi lasă cititorului libertatea de a interpreta în stil personal conținutul cărții. Aș reciti cu drag această carte, pentru că unele lucruri se estompează în mintea noastră, dar rămân senzațiile trăite în timpul lecturii: angoasa personajului pentru care normalul devine anormal și invers. Ajungi să te regăsești și tu, cititorul, în această ipostază și te simți cuprins de neliniște - neliniștea vieții, care, în același timp, te face să o simți mult mai intens. 

3. Despre dragoste și alți demoni, de Gabriel Garcia Marquez. Această carte îmi trezește amintiri adolescentine. Este unul dintre cadourile pe care mi le-am făcut în liceu, fiind îndrăgostită de un tânăr mai mare cu vreo 10 ani. M-a fascinat povestea acestui roman presărat cu misticism și sexualitate, ca multe dintre cărțile lui Marquez, pe care aveam să le descopăr ulterior. Temporal, povestea de amor pasional din carte are loc în secolul al XVIII-lea, când iubirea dintre o fată de doisprezece ani și preotul mai în vârstă nu ar părea la fel de scandaloasă ca astăzi. În orice caz, cartea nu este pentru pudici sau pentru oameni tradiționali. E o carte controversată, pe care o am în vedere pentru cineva drag. Toată familia citește, așa că, cel mai frumos cadou pe care ni-l putem oferi unul altuia este o carte sau mai multe :)

Anul ăsta, vreau să repet experiența Crăciunului trecut: eu, cu multe cărți și jucării în jur (am o vârstă, dar tot iubesc jucăriile), ciocolată caldă, lemnele trosnind în soba veche a bunicilor, cozonac făcut de bunica mea de 82 de ani și colinde interpretate de vârstnicii satului. Anul trecut, mi-am luat cu mine mai multe cărți, pe care să le savurez la căldură. 

Poză personală 

V-am prezentat cu drag opțiunile mele pentru acest Crăciun, dar oferta editurii este foarte bogată, așa că poți alege și alte genuri literare. Încurajează și tu cititul în jurul tău, oferă cadou o carte, donează, povestește și altora ce lucruri minunate se ascund în cărți! 

Iar dacă ai copii, insuflă-le de când sunt mici plăcerea pentru lectură! Eu nu voi uita niciodată că tata este omul care mi-a arătat acest univers fascinant al cărților!

***

Articol scris pentru SuperBlog 2016

Atingerea denimului

Era toamnă ... a spus că vrea să vorbim. A ales un loc public, un parc în care frunzele triste pendulau prin aer ... erau în derivă. Pe măsură ce îl auzeam, mă simțeam doar o frunză de toamnă. Vedeam că buzele lui roșii se mișcă trist, cămașa Levi's și blugii lui păreau să prindă viață, creierul meu nu percepea decât hainele lui și hainele mele ... nu voiam să plece, nu voiam să înțeleg ce spune. Fusese chemat de urgență în Afghanistan și nu puteam face nimic. Urma să plece în două zile. 

.....

Ultima noapte

Era 2 dimineața și tot ce mai puteam înțelege era că lacrimile sunt foarte sărate ... se grăbea, trebuia să treacă pe la el să își ia echipamentul. A făcut un duș, iar eu am profitat de moment să dau drumul la radio și să fumez una dintre țigările lui ... Lana Del Ray cântă Blue Jeans: Blue jeans, white shirt/ Walked into the room you know you made my eyes burn/ It was like, James Dean, for sure/ You're so fresh to death and sick as ca-cancer.

Am luat cămașa lui pe mine și tot ce mai simțeam era denim și lacrimi ... Am rămas blocată, nu am putut să mai spun nimic, să mai fac nimic, știam că voi regreta în curând și nu voi mai putea întoarce timpul. 

 M-a strâns în brațe și mi-a spus să nu îl aștept, dacă nu vine în șase luni. Am simțit că era mult mai grav și că îmi ascundea lucruri, pentru că asta era datoria lui. 

.......

La început, i-am purtat cămașa zilnic, dacă mă întreba cineva îi spuneam că e o cămașă boyfriend, asta pentru că nu voiam să le citesc mila în priviri. Timpul trecea, cămașa nu mai era chiar nouă, am transformat-o într-o vestă drăguță din denim, iar mânecile le-am folosit pentru a crea un portofel handmade și o husă pentru ebook reader-ul meu. 

Cămașa lui devenise parte din mine, era singurul lucru pe care îl aveam de la el, pentru că ura să facă poze sau să ne facem cadouri. Spunea mereu că oamenii sunt mai importanți decât lucrurile fizice. Amintirile noastre erau formate din experiențe trăite împreună, alergam prin ploaie, mergeam la cinematograf și vizionam 5-6 filme la rând, trăgeam la sorți unde să mergem în vacanță ... 

Nu știam ce se întâmplase, trecuseră trei ani deja și nicio veste de la el, poate că venise deja și mă uitase, poate ... Povestea noastră era secretă, așa că nu știam pe cine să întreb și îmi era și teamă ...

În timp ce meditam la povestea noastră, primesc un apel ... un număr de Germania. Răspund și îi aud vocea pe un tom glumeț: Ce faci, puștoaico? Te mai gândești la mine?

Ca și în noaptea în care l-am văzut ultima oară, nu mai puteam să spun nimic. 

Îl aud din nou, de data asta mai serios: Ajung mâine. Poți să mă iei de la aeroport? îți trimit ora într-un sms. 

......

A doua zi eram la aeroport ... era o dimineață plăcută de septembrie. Eram îmbrăcată cu blugii conici de la Levy's, care lui îi plăceau atât de mult, un tricou simplu și vesta făcută din cămașa lui. 

Am ajuns prea devreme și am început să citesc ceva pe e-book reader ... Nu mă puteam gândi la nimic, decât că degetele mele atingeau materialul din denim, care fusese odată cămașa lui. Am început să am emoții uriașe ... dacă îi voi părea prea slabă sau prea țicnită? 

În reveria mea, nu observasem că ajunsese avionul și lumea se îmbulzea spre ieșire. Aud în spatele meu o voce caldă, care îmi inundă întreaga ființă: Hei, puștoaico! Sper că nu ți-ai pierdut vocea :)

Timpul se oprește ... Pe măsură ce îl auzeam, mă simțeam doar o frunză de primăvară. Vedeam că buzele lui palide se mișcă zâmbind, blugii mei Levi's și vesta lui păreau să prindă viață, creierul meu nu percepea decât hainele lui și hainele mele, și buzele lui pe buzele mele ... nu voiam să mai plece ... Urma să rămână pentru totdeauna ... 

***

Articol scris pentru SuperBlog2016

Reebok îndrăgostit de Converse

În sfârșit, am obținut bursa post doctorală la Milano. Desigur, acum începe stresul: bagaje, liste, documentare, să nu uit ceva. Îmi place să controlez totul, dacă aș încerca mai mult, cred că aș putea schimba și starea vremii. :)

Primul lucru la care mă gândesc este să îmi iau încălțăminte sport. Ca de obicei, mă decid greu, așa că îmi pierd ziua oscilând între adidași damă, teniși, sneakers sau o pereche Converse. 

Îmi aleg perechea Converse în culoarea mea preferată și apoi încep să visez la minunatul oraș italian și la povestea tenișilor colindând pe străduțe străine, în căutarea aventurii. 

 .............

A trecut timpul și suntem deja în Italia. Capitala modei ne așteaptă. Doar că fătuca asta e prea visătoare și se plimbă alene, admirând absolut orice, oprindu-se din cinci în cinci minute să facă poze.  Încerc să respir și să mă calmez, până nu fac un atac de panică și o să încep să o deranjez și eu. Am poftă să alerg sau să merg mai vioi. Prima zi se încheie rapid, deoarece fata e obosită. Ajungem la hotel, unde mă abandonează rapid pentru niște papuci albi călduroși, care îmi râd în față, fără nicio rușine. 

Sunt bosumflată, dar oboseala zilei mă cuprinde și pe mine și adorm destul de repede. A doua zi, o nouă zi! Mă trezesc cu speranța că voi alerga într-un parc milanez ... Fata pare odihnită, așa că aștept cu nerăbdare să văd ce aventuri ne rezervă ziua. 

Ajungem în Parcul Sempione, care îmi amintește nespus de mult de Parcul Romanescu din Craiova, unde am fost prima oară cu această fătucă. Nu am stare, vreau să zburd pe aleile parcului, foarte mulți oameni de diferite vârste aleargă și respiră aer curat. Ce senzație! Ce vis!

Dar visurile mele se spulberă rapid, când Mia (da, Mia este fătuca stresantă) se așează pe iarbă și începe să citească Urzeala tronurilor. Nu, nu a luat și ea un ziar pe care să îl răsfoiască, a luat ditamai cartea, care este parte a unei ditamai saga. Mă gândesc că nervii mei se vor transforma în cuvinte și mă va auzi, dar nu, își pune și căștile în urechi. Singura mea dorință ar fi să mă fac mică, mică de tot și să o doară picioarele, dar nu reușesc, a luat mărimea perfectă. 

În timp ce ea stă neclintită și nu bagă pe nimeni în seamă, văd o pereche de pantofi sport masculini, care se așează lângă mine. Cine știe, și el o avea un stăpân care citește. Îmi arunc un ochi plictisit la tânăr și văd că el încearcă să o citească pe ea, cel puțin așa pare, pentru că se uită fix la ea, dar ea, cu nasul în carte și căștile în urechi, nu vede și nu aude nimic. 

Ciudați oameni! Încerc să fac conversație cu noul venit și îi spun nonșalantă: Eu sunt domnișoara Converse! la care mi se răspunde pe un ton plin de el: Eu sunt dl. Reebok, dar aș prefera liniștea. 

Asta-i bună, câtă aroganță! îmi spun în sinea mea și îl las în pace. Orele trec, fata citește, bărbatul citește cerul, nesuferitul Reebok doarme, iar eu fierb de supărare, dar nu se vede, pentru că sunt roșie, așa că toată lumea mă ignoră. Adorm, dar mă trezește un schimb de replici acide: se pare că Mia și Robert (tipul care s-a plictisit de citit orice în afară de o carte) se ceartă pe ceva. Mă trezesc de-a binelea și îmi dau seama că bărbatul a făcut o glumă tendențioasă, sugerând că ar trebui să alerge în parc și să citească la hotel. Săracul! Nu o cunoștea pe Mia .... atât i-a trebuit! Fătuca mea a început să îi strige că o hărțuiește ... Reebok râdea cu zâmbetul lui arogant, dar seducător ... 

Robert se ridică supărat și pleacă, luându-l și pe Reebok. Mă întristez, pentru că îmi pare rău că au plecat și mă simt ca bărbatul care nu dorise decât să înceapă o conversație prietenească ... Rezultatul a fost că toată lumea era indispusă, mai puțin Reebok, pentru că încă îi pot auzi râsul strident. 

Mia se ridică supărată și începe iar să viseze ... Nu știu la ce visează, nu spune nimic, nu mai face poze, doar oftează din când în când ... Oftez și eu, visez și eu ... mi-e dor de Reebok, de-abia l-am cunoscut, e arogant și nesuferit, dar nu mă pot opri. 

A doua zi, la universitate, Mia se îmbracă tot sport, ceea ce mă face să mă simt prost, pentru că aș fi preferat să rămân la hotel, să dorm, fără să îmi pese de glumele papucilor albi. 

E tot cu capul în nori, nu se uită pe unde merge și mă rog la zeul tenișilor să nu lovească pe cineva. Închid ochii de teamă și aud o lovitură puternică, inclusiv niște cuvinte colorate și ... vocea lui Reebok: Tu și fătuca ta ar trebui să vă uitați pe unde mergeți!

Realizez că Mia s-a ciocnit de Robert, căruia i-au căzut toate cărțile din brațe și care este mai sobru decât ieri, cu excepția lui Reebok. Mia încearcă să dea vina pe el, ridică tonul, dar debitul ei verbal este încheiat de profesorul în vârstă, care se apropie de noi. După un schimb de replici între ei, înțeleg că profesorul Luca este coordonatorul Miei, dar pentru că el nu știe engleza, l-a rugat pe unul dintre asistenții lui să intermedieze stagiul post-doctoral. Se pare că despre Robert este vorba ... văd obrajii Miei devenind roșii ca mine, glasul ei bâiguie niște scuze ... profesorul pleacă, motivând o ședință urgentă ... iar Robert și Mia stau unul în fața celuilalt ... eu și Reebok așteptăm stânjeniți de tăcere ...

Reebok oprește, brusc, tăcerea dintre noi: Știi, aș vrea să îmi cer scuze pentru atitudinea mea, sunt un pic mai temperamental, dar cred că m-am îndrăgostit la prima vedere :) 

Zâmbetul lui nu mă păcălește, îmi dau seama că vrea să mă cucerească, dar mă las purtată de aceste sentimente noi. 

***

În timp ce Reebok o privește, cu adevărat amorezat, pe Converse, Robert încearcă să o liniștească pe Mia, care nu se mai oprește din cerut scuze. 

În fiecare weekend, se întâlneau toți patru în Parcul Sempione, pentru a alerga și a citi ... 

A venit și ziua plecării, stagiul Miei se terminase, Reebok o ceruse pe Converse în căsătorie, dar știau amândoi că numai Mia și Robert puteau să le decidă soarta. La aeroport, urmau să se despartă definitiv. 

Ceea ce nu știau, însă, pentru că fuseseră prea absorbiți de propriile lor sentimente, era că Mia și Robert se îndrăgostiseră, chiar dacă niciunul nu deschisese acest subiect. 

Reebok și Converse se înseninează, când îl aud pe Robert spunându-i Miei: Pot să vin de Crăciun la Craiova? Vreau să mă conving că Parcul Romanescu seamănă cu Sempione :)

Mia îl sărută apăsat pe buze și fuge, spunându-i că pierde avionul dacă mai întârzie. Converse nu mai vrea să fugă, ar vrea să stea pe loc, ca în prima zi la Milano ... îi e dor de Reebok, care se aude în depărtare, șoptind ceva din două cuvinte ... 

Articol scris pentru SuperBlog 2016

I am getting connected to you

Ne-am reîntâlnit recent la un curs la master, un curs opțional de scriere creativă: el pasionat de scrierea unui roman, eu gândindu-mă, mai degrabă, la copywriting și cum aș putea să fac niște bani din asta.  Am început să comunicăm tot mai des, doar a fost cel mai bun prieten al meu. Deși mulți ne vedeau împreună și nu înțelegeau de ce nu formăm un cuplu, eu l-am văzut ca pe un frate, care are grijă de mine. 

Într-o seară, îmi povestește cum stă el pe WiFi toată ziua fără să aibă WiFi, la care neuronii mei încep să se bată între ei, fiecare încercând să găsească primul explicația pentru care un tânăr decent încă mai fură net de la vecini, ca un puști de liceu. 

În realitate, Alexandru nu conștientiza că "fură", atunci când testa toate aplicațiile din Magazin Play, pentru lecțiile lui de chitară. Asta până când vecinul s-a prins de ce nu îi mai merge deloc internetul în casă și și-a pus în cele din urmă parolă la WiFi, așa cum este și normal. 

Degeaba am încercat să-i spun că folosea în mod ilegal internetul altora, el susținea că toate semnalele care-i trec prin casă pot fi confiscate liber. Mai urma să-i explic de ce posturile radio sunt „gratuite”, dar nu asta era important. Trebuia să înțeleagă că își poate face propriul internet wireless cu ușurință, ieftin și chiar mai bun decât al vecinului. El însă a înțeles că eu sunt foarte pricepută la rețelistică și că îl pot ajuta fără probleme. Singura problemă era că nu mă pricepeam deloc, dar nu voiam să recunosc, fiind foarte încăpățânată de felul meu. Oricum el e mai aerian decât mine, înconjurat de cărți, manuscrise, CD-uri și o chitară veche.

Avea un singur cablu care intra pe deasupra ușii de la intrare și apoi direct în calculator ...  Credeam că toată lumea are modem măcar. Ca să trag de timp, i-am spus că trebuie să caut cel mai bun router cu cel mai bun raport preț/calitate, dar de fapt voiam să trag mai mult de timp, ca să învăț ce trebuie să fac.

Provocarea e să găsesc produse la un preț rezonabil, pentru că Alex nu are prea mulți bani, dar, de dragul meu, sigur nu se va zgârci :) Am avut noroc să dau de magazinul www.conectica.ro, care, cu ocazia împlinirii a 10 ani de existență, sărbătorește organizând Săptămânile Rețelisticii între 15 și 30 octombrie. 

Mai tare decât Black Friday! (de ce toate firmele mari fac 10 ani anul ăsta? peste tot acest număr minunat). În timp ce neuronii mei voiau să fugă în zona de confort, eu doream să ies cât mai mult. Adică nu prea am habar de rețelistică și conectică, dar vreau să dovedesc că pot. 

M-am documentat puțin ca să văd ce router wireless aș putea cumpăra, de preferat să fie și bun, și la reducere, și un brand mai cunoscut. Sunt sigură că nu e imposibil. Mă pun pe căutat și găsesc un  router TP Link, ce pare să întrunească toate beneficiile: este dual band (având frecvență de 2.4 GHz și 5 GHz), ceea ce asigură un semnal mai puternic, este la reducere și chiar de nu ar fi, prețul este mai mult decât rezonabil și, în plus, are standardul AC, superior standardului N, fiind de 3 ori mai rapid. 

Acum mai trebuie să găsesc un cablu rețea, care e doar un cablu, deci cât poate fi de dificil? Când dau căutare, îmi apar vreo 4 tipuri: cabluri FTP, UTP, SFTP, QSFP+ (ăsta ultimul o avea legătură cu factorul de protecție SPF? ... cred că le-am încurcat, ăsta e cu SFP). Indeciși oamenii ăștia, care fac cabluri. Asta cu FTP și SFTP îmi aduce aminte de ultimul episod din serialul Halt and Catch Fire (2014-), când, la o convenție IT, vin unii să prezinte o imprimantă SPRINTER (s vine de la sprint sau e s + printer? :) ).

Ei, cam așa o luară neuronii mei pe cărări ... de ce-o fi dat zeul cablurilor atâtea tipuri? Răbdare! 

Mă documentez eu despre ele și încep să devin pasionată, ba chiar aș lua câte unul din fiecare tip să pot să le disec ca la orele de biologie (la orele din filmele americane, la școala mea, noi nu disecam broaște) și iar am luat-o pe arătură. Alex tot trimite mesaje, iar eu îi spun să aibă puțină răbdare, dacă vrea ceva "profi" (mă dădeam deja mare expertă), doar nu era să recunosc că mi-am prins urechile la niște amărâte de cabluri. 

Așa aflu eu că UTP nu are ecranare, FTP are o ecranare cu folie, ce protejează de interferențele externe, SFTP ecranare cu folie și tresă (tresă nu mai știu ce înseamnă, dar dacă are și e în plus, cred că e de bine). Rămân aici și mă decid pentru un cablu SFTP la vreo 3 metri, categoria 6, LZOH (low smoke zero halogen), care emite fum limitat și fără halogeni (cred că și asta e de bine... adică cine ar vrea fum în cantități uriașe? chimia s-a dus toată din capul meu). 

  

Acum, îmi amintesc că mi-a zis să mă uit și de niște cabluri HDMI, că i-a zis cineva să facă un upgrade. Ce-i drept că nu i-ar strica să vadă și el filme la o calitate mai bună .. sună ca și cum m-aș auto-invita la o seară în doi ... în fine! Caut un cablu, dau comandă (nu înainte să îmi confirme că are banii) și peste câteva zile sunt la el, să îi configurez routerul și să montez cablurile la locul lor. Nu de alta, dar să nu vadă stele verzi de la cablul verde :) 

Îi pun parolă la WiFi (acum nu i se mai pare nici lui logic să-i fure vecinii net, după ce a investit atâta în produse de calitate) și mă apuc să îi explic cu patimă ce am învățat eu despre UTP, FTP și alte litere, la care el, cu o voce magnetică, începe să îmi cânte la chitară:

I think I am getting connected to you/ Baby, I cannot go through/ We are already twenty-two/ Baby, I cannot stop loving you ...

Articol scris pentru SuperBlog 2016

Revedere

Nu am mai vorbit de 10 ani, nu mai aveam nici telefonul lui, ne-am despărțit impetuos și asta a fost tot: eu, o adolescentă în schimbare și el un bărbat prea nerăbdător. În timp ce mă apropiam, cu tristețe, de un nou prag, o nouă schimbare și derulam paginile social mediei, am găsit o sugestie de prieten și nu știam ce să fac.... Inima îmi bătea prea tare ... a trecut Crăciunul și, pe măsură ce timpul trecea și eu îmbătrâneam cu fiecare secundă, mi-am zis să fiu nebună, prea mult echilibru de fațadă. 

Am dat invitație de prietenie și am așteptat să văd dacă acceptă sau nu, deși el a fost cel care a pus un punct uriaș relației. Și nu că ar fi fost vreo relație, era o iubire platonică, nici nu știam că e iubire până când nu ne-am despărțit. 

Eram la sora mea și mă jucam cu nepoțelul meu, când primesc notificare pe Facebook că a acceptat invitația. Aproape că regret impulsivitatea ce mă apucă uneori, dar îmi spun că poate voi trece neobservată și sper că o fi dat și el accept din politețe. 

Încerc să aflu mai multe detalii de pe pagina lui, dar mă simt straniu și o las baltă, pentru că oricum pagina lui pare mai mult de formă, niciun fel de poze recente, majoritatea din profil și cam neclare, nimic despre job, familie sau adresa, prietenii ascunși. Perfect, de ce și-o mai fi făcut pagină? 

Speranța mea a murit rapid, pentru că primesc un mesaj scurt, sec și autoritar: Ți-am făcut rezervare la Hotel Domenii Plaza, e un hotel în București. Să fii acolo pe 5 ianuarie. 

Primul impuls e să-l ignor complet, gândindu-mă că, în mod cert, mesajul era adresat altcuiva și  mi l-a trimis, din greșeală, mie. Dar acel 5 ianuarie nu îmi dă pace, este ziua mea de naștere. Ar fi bizar. Orgoliul mă împiedică să pun întrebări, așa că hotărăsc să îmi văd liniștită de sărbători, alături de familie.

......... 

De Anul Nou, mi-am zis că trebuie să fiu mai inconștientă sau să spun DA provocărilor. Posibil să fie de vină și filmul Yes Man (2008), pe care soră-mea s-a găsit să mi-l ofere cadou de Crăciun. 

..... Așa că astăzi, de ziua mea (5 ianuarie 2017), sunt în București, ca turist aș zice, pentru că nu am avut niciodată timpul și răbdarea să simt orașul, mereu am fost în tranzit prin București. În taxiul care mă duce la hotel, mă întreb dacă, într-adevăr, o fi rezervare făcută pe numele meu sau e vreo încurcătură la mijloc. 

..... 

Intru în hotelul de 4 stele și aproape că mă simt mică și invizibilă, dar sunt cazată imediat, lumea începe să se poarte cu mine de parcă aș fi vreun VIP, posibil și pentru că au văzut data nașterii pe buletin. 

Am un pachet Residence romance, varianta Răsfăț romantic, așa că nu mai contează că nu înțeleg ce caut în București. Știu că poate unora le pare o prostie, dar mereu mi-am dorit să stau în hoteluri (și în cinematografe). Pentru mine, hotelurile au o poveste, o personalitate aparte și niciunul nu seamănă cu altul, poate pentru că hotelul nu este doar un loc de cazare, fiind legat de amintirile sau povestea pe care o trăiești în acel moment de tranzit. De câte ori am călătorit, hotelurile au fost pe locul doi, dar acum, de ziua mea, vreau să mă răsfăț și să profit de serviciile oferite. 

Mă tolănesc în patul mare și îmi amintesc de filmul The Intern (2015), pentru că, acum, mă simt ca și cum aș fi Anne Hathaway. :)

Cei de la recepție mă anunță că am o rezervare la SPA. Nu am fost niciodată la SPA în București, așa că mă las răsfățată și merg să mă relaxez în jacuzzi. Șampania și căpșunile mă fac euforică și visătoare și nu îmi vine să cred că aceste detalii mici, aparent banale, mă fac să mă simt atât de bine. În sfârșit, îmi petrec ziua de naștere altfel decât de obicei. Căpșorul meu s-a liniștit, nu mai zumzăie de întrebări, e liniște, sunt doar aici și acum, savurând momentul.

Și mă întreb de ce lăsăm timpul să treacă, mereu, fără a ne răsfăța mai mult ... Să oprim timpul în loc, să respirăm și să visăm, în timp ce ascultăm bătăile inimii ... 

Mă retrag în cameră și văd că aproape s-a înserat. Nu știu dacă are de gând să vină weekend-ul acesta, dar acum aș vrea să respir Bucureștiul, să mă minunez ca un copil, în timp ce privesc luminițele de Crăciun, mergând, agale, spre Arcul de Triumf. A început să ningă ușor, timid, dar fulgii speriați se topesc pe buzele-mi fierbinți. Profit de neatenția trecătorilor și încep să mă învârt în pași de dans, acompaniind fulgii. Închid ochii și cineva mă prinde de braț, înainte să mă dezechilibrez. 

Văd că te-ai îndrăgostit rău de tot de București! îmi spune EL. Are același chip ca acum 10 ani, cu părul ușor încărunțit, însă mai sigur pe el. 

Pentru că mă intimidez rău de tot și încep să bâigui ceva de șampanie și SPA, se apropie de mine și mă îmbrățișează, șoptindu-mi La mulți ani!   

Articol scris pentru SuperBlog 2016