I am getting connected to you

Ne-am reîntâlnit recent la un curs la master, un curs opțional de scriere creativă: el pasionat de scrierea unui roman, eu gândindu-mă, mai degrabă, la copywriting și cum aș putea să fac niște bani din asta.  Am început să comunicăm tot mai des, doar a fost cel mai bun prieten al meu. Deși mulți ne vedeau împreună și nu înțelegeau de ce nu formăm un cuplu, eu l-am văzut ca pe un frate, care are grijă de mine. 

Într-o seară, îmi povestește cum stă el pe WiFi toată ziua fără să aibă WiFi, la care neuronii mei încep să se bată între ei, fiecare încercând să găsească primul explicația pentru care un tânăr decent încă mai fură net de la vecini, ca un puști de liceu. 

În realitate, Alexandru nu conștientiza că "fură", atunci când testa toate aplicațiile din Magazin Play, pentru lecțiile lui de chitară. Asta până când vecinul s-a prins de ce nu îi mai merge deloc internetul în casă și și-a pus în cele din urmă parolă la WiFi, așa cum este și normal. 

Degeaba am încercat să-i spun că folosea în mod ilegal internetul altora, el susținea că toate semnalele care-i trec prin casă pot fi confiscate liber. Mai urma să-i explic de ce posturile radio sunt „gratuite”, dar nu asta era important. Trebuia să înțeleagă că își poate face propriul internet wireless cu ușurință, ieftin și chiar mai bun decât al vecinului. El însă a înțeles că eu sunt foarte pricepută la rețelistică și că îl pot ajuta fără probleme. Singura problemă era că nu mă pricepeam deloc, dar nu voiam să recunosc, fiind foarte încăpățânată de felul meu. Oricum el e mai aerian decât mine, înconjurat de cărți, manuscrise, CD-uri și o chitară veche.

Avea un singur cablu care intra pe deasupra ușii de la intrare și apoi direct în calculator ...  Credeam că toată lumea are modem măcar. Ca să trag de timp, i-am spus că trebuie să caut cel mai bun router cu cel mai bun raport preț/calitate, dar de fapt voiam să trag mai mult de timp, ca să învăț ce trebuie să fac.

Provocarea e să găsesc produse la un preț rezonabil, pentru că Alex nu are prea mulți bani, dar, de dragul meu, sigur nu se va zgârci :) Am avut noroc să dau de magazinul www.conectica.ro, care, cu ocazia împlinirii a 10 ani de existență, sărbătorește organizând Săptămânile Rețelisticii între 15 și 30 octombrie. 

Mai tare decât Black Friday! (de ce toate firmele mari fac 10 ani anul ăsta? peste tot acest număr minunat). În timp ce neuronii mei voiau să fugă în zona de confort, eu doream să ies cât mai mult. Adică nu prea am habar de rețelistică și conectică, dar vreau să dovedesc că pot. 

M-am documentat puțin ca să văd ce router wireless aș putea cumpăra, de preferat să fie și bun, și la reducere, și un brand mai cunoscut. Sunt sigură că nu e imposibil. Mă pun pe căutat și găsesc un  router TP Link, ce pare să întrunească toate beneficiile: este dual band (având frecvență de 2.4 GHz și 5 GHz), ceea ce asigură un semnal mai puternic, este la reducere și chiar de nu ar fi, prețul este mai mult decât rezonabil și, în plus, are standardul AC, superior standardului N, fiind de 3 ori mai rapid. 

Acum mai trebuie să găsesc un cablu rețea, care e doar un cablu, deci cât poate fi de dificil? Când dau căutare, îmi apar vreo 4 tipuri: cabluri FTP, UTP, SFTP, QSFP+ (ăsta ultimul o avea legătură cu factorul de protecție SPF? ... cred că le-am încurcat, ăsta e cu SFP). Indeciși oamenii ăștia, care fac cabluri. Asta cu FTP și SFTP îmi aduce aminte de ultimul episod din serialul Halt and Catch Fire (2014-), când, la o convenție IT, vin unii să prezinte o imprimantă SPRINTER (s vine de la sprint sau e s + printer? :) ).

Ei, cam așa o luară neuronii mei pe cărări ... de ce-o fi dat zeul cablurilor atâtea tipuri? Răbdare! 

Mă documentez eu despre ele și încep să devin pasionată, ba chiar aș lua câte unul din fiecare tip să pot să le disec ca la orele de biologie (la orele din filmele americane, la școala mea, noi nu disecam broaște) și iar am luat-o pe arătură. Alex tot trimite mesaje, iar eu îi spun să aibă puțină răbdare, dacă vrea ceva "profi" (mă dădeam deja mare expertă), doar nu era să recunosc că mi-am prins urechile la niște amărâte de cabluri. 

Așa aflu eu că UTP nu are ecranare, FTP are o ecranare cu folie, ce protejează de interferențele externe, SFTP ecranare cu folie și tresă (tresă nu mai știu ce înseamnă, dar dacă are și e în plus, cred că e de bine). Rămân aici și mă decid pentru un cablu SFTP la vreo 3 metri, categoria 6, LZOH (low smoke zero halogen), care emite fum limitat și fără halogeni (cred că și asta e de bine... adică cine ar vrea fum în cantități uriașe? chimia s-a dus toată din capul meu). 

  

Acum, îmi amintesc că mi-a zis să mă uit și de niște cabluri HDMI, că i-a zis cineva să facă un upgrade. Ce-i drept că nu i-ar strica să vadă și el filme la o calitate mai bună .. sună ca și cum m-aș auto-invita la o seară în doi ... în fine! Caut un cablu, dau comandă (nu înainte să îmi confirme că are banii) și peste câteva zile sunt la el, să îi configurez routerul și să montez cablurile la locul lor. Nu de alta, dar să nu vadă stele verzi de la cablul verde :) 

Îi pun parolă la WiFi (acum nu i se mai pare nici lui logic să-i fure vecinii net, după ce a investit atâta în produse de calitate) și mă apuc să îi explic cu patimă ce am învățat eu despre UTP, FTP și alte litere, la care el, cu o voce magnetică, începe să îmi cânte la chitară:

I think I am getting connected to you/ Baby, I cannot go through/ We are already twenty-two/ Baby, I cannot stop loving you ...

Articol scris pentru SuperBlog 2016

Revedere

Nu am mai vorbit de 10 ani, nu mai aveam nici telefonul lui, ne-am despărțit impetuos și asta a fost tot: eu, o adolescentă în schimbare și el un bărbat prea nerăbdător. În timp ce mă apropiam, cu tristețe, de un nou prag, o nouă schimbare și derulam paginile social mediei, am găsit o sugestie de prieten și nu știam ce să fac.... Inima îmi bătea prea tare ... a trecut Crăciunul și, pe măsură ce timpul trecea și eu îmbătrâneam cu fiecare secundă, mi-am zis să fiu nebună, prea mult echilibru de fațadă. 

Am dat invitație de prietenie și am așteptat să văd dacă acceptă sau nu, deși el a fost cel care a pus un punct uriaș relației. Și nu că ar fi fost vreo relație, era o iubire platonică, nici nu știam că e iubire până când nu ne-am despărțit. 

Eram la sora mea și mă jucam cu nepoțelul meu, când primesc notificare pe Facebook că a acceptat invitația. Aproape că regret impulsivitatea ce mă apucă uneori, dar îmi spun că poate voi trece neobservată și sper că o fi dat și el accept din politețe. 

Încerc să aflu mai multe detalii de pe pagina lui, dar mă simt straniu și o las baltă, pentru că oricum pagina lui pare mai mult de formă, niciun fel de poze recente, majoritatea din profil și cam neclare, nimic despre job, familie sau adresa, prietenii ascunși. Perfect, de ce și-o mai fi făcut pagină? 

Speranța mea a murit rapid, pentru că primesc un mesaj scurt, sec și autoritar: Ți-am făcut rezervare la Hotel Domenii Plaza, e un hotel în București. Să fii acolo pe 5 ianuarie. 

Primul impuls e să-l ignor complet, gândindu-mă că, în mod cert, mesajul era adresat altcuiva și  mi l-a trimis, din greșeală, mie. Dar acel 5 ianuarie nu îmi dă pace, este ziua mea de naștere. Ar fi bizar. Orgoliul mă împiedică să pun întrebări, așa că hotărăsc să îmi văd liniștită de sărbători, alături de familie.

......... 

De Anul Nou, mi-am zis că trebuie să fiu mai inconștientă sau să spun DA provocărilor. Posibil să fie de vină și filmul Yes Man (2008), pe care soră-mea s-a găsit să mi-l ofere cadou de Crăciun. 

..... Așa că astăzi, de ziua mea (5 ianuarie 2017), sunt în București, ca turist aș zice, pentru că nu am avut niciodată timpul și răbdarea să simt orașul, mereu am fost în tranzit prin București. În taxiul care mă duce la hotel, mă întreb dacă, într-adevăr, o fi rezervare făcută pe numele meu sau e vreo încurcătură la mijloc. 

..... 

Intru în hotelul de 4 stele și aproape că mă simt mică și invizibilă, dar sunt cazată imediat, lumea începe să se poarte cu mine de parcă aș fi vreun VIP, posibil și pentru că au văzut data nașterii pe buletin. 

Am un pachet Residence romance, varianta Răsfăț romantic, așa că nu mai contează că nu înțeleg ce caut în București. Știu că poate unora le pare o prostie, dar mereu mi-am dorit să stau în hoteluri (și în cinematografe). Pentru mine, hotelurile au o poveste, o personalitate aparte și niciunul nu seamănă cu altul, poate pentru că hotelul nu este doar un loc de cazare, fiind legat de amintirile sau povestea pe care o trăiești în acel moment de tranzit. De câte ori am călătorit, hotelurile au fost pe locul doi, dar acum, de ziua mea, vreau să mă răsfăț și să profit de serviciile oferite. 

Mă tolănesc în patul mare și îmi amintesc de filmul The Intern (2015), pentru că, acum, mă simt ca și cum aș fi Anne Hathaway. :)

Cei de la recepție mă anunță că am o rezervare la SPA. Nu am fost niciodată la SPA în București, așa că mă las răsfățată și merg să mă relaxez în jacuzzi. Șampania și căpșunile mă fac euforică și visătoare și nu îmi vine să cred că aceste detalii mici, aparent banale, mă fac să mă simt atât de bine. În sfârșit, îmi petrec ziua de naștere altfel decât de obicei. Căpșorul meu s-a liniștit, nu mai zumzăie de întrebări, e liniște, sunt doar aici și acum, savurând momentul.

Și mă întreb de ce lăsăm timpul să treacă, mereu, fără a ne răsfăța mai mult ... Să oprim timpul în loc, să respirăm și să visăm, în timp ce ascultăm bătăile inimii ... 

Mă retrag în cameră și văd că aproape s-a înserat. Nu știu dacă are de gând să vină weekend-ul acesta, dar acum aș vrea să respir Bucureștiul, să mă minunez ca un copil, în timp ce privesc luminițele de Crăciun, mergând, agale, spre Arcul de Triumf. A început să ningă ușor, timid, dar fulgii speriați se topesc pe buzele-mi fierbinți. Profit de neatenția trecătorilor și încep să mă învârt în pași de dans, acompaniind fulgii. Închid ochii și cineva mă prinde de braț, înainte să mă dezechilibrez. 

Văd că te-ai îndrăgostit rău de tot de București! îmi spune EL. Are același chip ca acum 10 ani, cu părul ușor încărunțit, însă mai sigur pe el. 

Pentru că mă intimidez rău de tot și încep să bâigui ceva de șampanie și SPA, se apropie de mine și mă îmbrățișează, șoptindu-mi La mulți ani!   

Articol scris pentru SuperBlog 2016

Ștampila care te face să râzi

Salut! Sunt Mini, cea mai mică ștampilă de buzunar de la Colop și cei care mă adoptă, pot să folosească opțiunea de personalizare, pentru a crea compatibilitate între mine și noii mei părinți. 

Așa mi-au spus frații mei, că suntem adoptați. Mulți vor ștampile mai mari, sobre și serioase, așa că îmi aștept cuminte noii părinți, care mă vor iubi așa cum sunt.

..... e dimineață deja. Vine un domn să mă ambaleze.... să fie el părintele adoptiv? nu cred. Probabil mă va duce acolo. Mă las ambalată (da, sunt fetiță) și în cele din urmă ajung undeva. Totul se mișcă în jurul meu și voci pe care nu le înțeleg se agită. Mă simt ușurată când ajungem în altă parte, unde e cald și bine și nu se mai mișcă totul atât de repede. Afară este frig. Foarte mulți cred că ștampilele nu au suflet sau nu gândesc. Știți cu toții că sunt momente când ștampilele nu mai funcționează cum trebuie. Cu siguranță e modul lor de a le atrage atenția celor care le-au adoptat, că le lipsește ceva.

Noua mea mamă este o tânără frumoasă și cu o voce caldă. Totuși, pare cam tristă. Posibil ca noi, ștampilele, și ei, oamenii, să avem emoții diferite și să nu înțeleg eu pe deplin. O privesc cum scrie ceva ... pare o scrisoare lungă, presărată cu lacrimi sărate ... apoi mă așează de-a curmezișul colii albe ... Mă simt răsfățată: o ștampilă așa mică pe o foaie așa mare!

Apoi pleacă și rămân singură .... se face întuneric, încerc să descifrez scrisul (am învățat limba oamenilor cu speranța că mă va adopta cineva, într-o bună zi) și realizez că este un mesaj prin care se desparte de ... tatăl meu adoptiv? stai!!! adică nu o voi mai vedea niciodată pe fata brunetă cu ochii verzi? 

Se aude cheia în ușă și îl văd ... mă așteptam să văd un om rău și morocănos, dar nu, e un tânăr trist ... și EL e trist și aproape că m-aș întrista și eu dar nu pot, nu merge așa. Îl văd că citește scrisoarea și plânge... se uită la mine și nu știe ce să facă... așa că mă aruncă în sertar, împreună cu foaia mototolită. Foaia plânge, încerc să o calmez și îmi zâmbește, trist, dar măcar e un zâmbet. Aud, însă, suspinele unui bărbat pierdut ...

A trecut foarte mult timp și sertarul a rămas închis ... E din ce în ce mai frig și întuneric, cred că e deja iarnă. 

...... E aproape seară și se deschide sertarul. Mă pune în buzunarul de la haină și pleacă grăbit. Are brațele încărcate cu pungi care foșnesc și mă simt puțin inconfortabil. Ajungem undeva la căldură și nu îmi pot opri zâmbetul de pe chipul meu de ștampilă. 

Se aud copii, copii care râd, aplaudă, cântă ... o fetiță blondă se apropie de noi și își întinde mânuța spre mine. M-a văzut, nu mai am scăpare. Începe să se joace, nu reușește din prima să deschidă capacul magic și se încăpățânează ...Tatăl meu se amuză pe seama ei și, pentru prima oară, în aceste luni, îl aud râzând. Îmi deschide capacul și o lasă pe fetiță să se joace cu mine. Copila începe să mă apese cu delicatețe și, deodată, pe brațul ei apare un text: Zâmbește. 

O aud cum îl întreabă pe tatăl meu ce scrie acolo și ochii lui se schimbă, mă tem să nu plângă în fața fetei ... dar se abține și îi spune că scrie să zâmbească :) Fata începe să fugă prin salon și să aplice ștampile cu Zâmbește pe brațele copiilor. Toți încep să râdă în hohote și mă plimbă de la unul la altul, apoi intră în cameră câțiva oameni mai mari și încep să râdă și ei. 

Am o revelație: Sunt cea mai mică ștampilă, dar am cea mai mare putere, fac oamenii să zâmbească, să râdă în hohote chiar! Mă simt cea mai fericită ștampilă din universul ștampilelor! 

Un singur om în încăpere nu râde, doar zâmbește, dar zâmbește trist. Îmi dau seama, pentru prima oară, că oamenii sunt ființe complexe și un zâmbet poate însemna mii de lucruri. 

Eu mă întreb ce se va întâmpla acum cu mine ... nu mă înțelegeți greșit! mi-ar plăcea să rămân aici, cu acești copii, dar nu vreau să îl las singur, pare să aibă nevoie de cineva care să îl facă să zâmbească. Îmbrățișează, pe rând, copiii și se apropie de fetița blondă, care îl roagă să îi lase ei ștampila. El acceptă cu condiția să îi aplice și lui o ștampilă pe mână... ea face întocmai și începe să râdă din nou. Atunci, o ia în brațe, zâmbește și pleacă. 

Undeva, în cealaltă parte a orașului, puterea ștampilei pare să cuprindă încă doi oameni. A început să ningă ... ea iese din tura de noapte, obosită și tristă.... nu e ușor să fii medic pediatru, mai ales de Crăciun, când toți copiii ar trebui să fie în plapumă, așteptându-l pe Moș Crăciun. 

El se apropie ... și ea se apropie ... și ochii sunt triști și buzele închise ... el îi ia mâinile într-ale lui ... și ea vede mesajul ștampilei și zâmbește, iar el îi șoptește tandru la ureche: Vom adopta o fetiță blondă. Și ochii sunt veseli și buzele zâmbesc!

... undeva, la orfelinat, o fetiță blondă adoarme, strângând puternic în mânuțe ștampila fermecată. Iar Mini zâmbește și ea, gândind în limba ștampilelor: Zâmbește, zâmbește, acum ai o soră!

***Articol scris pentru SuperBlog 2016

10 ani de Auchan Romania

Nu stiu daca stiti, dar Auchan Romania a implinit 10 ani și, peste 2 saptamani, Auchan Craiova face si el 5 anisori. Auchan ascunde in spate oameni frumosi, pasionati, preocupati de comunitatea in care se afla.

M-am bucurat mult sa fiu alaturi de echipa Auchan la aniversarea celor 10 ani. Multumesc dlui director Auchan Craiova - dl Cristi Anghel pentru invitatie si echipei minunate din jurul dlui, care au facut ca evenimentul sa fie unul familiar si familial. 

Directorul Cristi Anghel

La ora 12, s-a taiat tortul (productie proprie) și clienții prezenți în magazin la acea oră au putut savura momentul alaturi de marea Familie Auchan Craiova. Tortul a fost taiat de primul angajat Auchan Craiova - dl Claudiu Filimon (Controlorul de Gestiune). Am zarit-o, in multime, si pe dna Patricia Blaga, pe care am cunoscut-o la inaugurarea Drogheriei Auchan și mi-a facut placere sa o vad zambind, emanand pasiune pentru munca pe care o realizeaza in cadrul Auchan. 

Dar toti angajatii pareau veseli si bine dispusi, calzi si primitori. Dl director ne-a facut un tur al magazinului si a raspuns intrebarilor noastre despre magazin si surprizele pe care le are in plan. 

Am aflat, cu drag, ca exista multe proiecte faine, unul dintre ele de care sunt foarte placut impresionata este Mobilizatronul. Daca aveti un bon fiscal Auchan, puteti intra pe site si alege cauza in care doriti ca Auchan sa investeasca: mediu, educatie sau copii si varstnici nevoiasi. Votul are loc intre 5 si 25 octombrie și poate fi realizat si in magazin. La casa, veti primi o data cu bonul si niste taloane pe care le puteti pune in urna dorita. 

Eu am votat si online, si offline și, recunosc, ca, lucrand cu tinerii, imi doresc ca banii sa mearga catre Educatie sau catre copiii nevoiasi. Sa vedem, insa, ce vrea Craiova! Asa ca votati si voi! 

Am votat pentru educatie ca profu :)

Dl director Cristi Anghel mi-a confirmat ceea ce stiu si eu din teoria CSR (corporate social responsibility) ca cei trei piloni ai Auchan sunt: angajatii, clientii si partenerii. Curioasa ca un capricorn si incapatanata pe masura, am insistat sa aflu cum isi motiveaza angajatii si am aflat cateva modalitati interesante de motivare si am ramas placut surprinsa sa stiu ca angajatii sunt cei care amenajeaza insulele si gondolele din magazin. Am apreciat mai mult ceea ce vad si simt si am inteles ca 

Detaliile fac diferenta! cu plus, desigur! :)

 

In sala de conferinte, ne-am lungit la vorba și am incercat sa aflam cat mai multe lucruri interesante de la dl director Cristi Anghel, dl Claudiu Filimon si doamna Mihaela Solomonescu. Le multumesc tuturor pentru invitatie, pentru cadoul primit (desi parca trebuia sa fie invers) si pentru ca au avut rabdare sa ne asculte ideile si intrebarile traznite.

Mi-a placut partea cu jocurile video și faptul ca i-am provocat pe cei doi domni (sobri si la costum) sa isi aminteasca de Wolfenstein 3D, FreeCell și Prince of Persia și Age of Empires. :) 

Bloggerii si echipa Auchan

La multi ani, draga Auchan! Va doresc multi clienti fericiti, angajati motivati si cu zambetul pe buze și o comunitate fericita si prospera! Suna bine proiectul cu noile metode de invatare in educatie si as fi curioasa sa vad cum s-ar derula un astfel de proiect! 

#DiferentacuPlus #10aniAuchan

 Pozele au fost realizate de Laurentiu Badea de la Alien Tower, blogger pe zona de gaming :)

Patinoarul

Întotdeauna am avut probleme cu acneea, am luat tratament medicamentos în tinerețe, unul agresiv, la recomandarea medicilor. Erau niște antibiotice, care mi-au distrus stomacul sensibil și acneea a rămas tot acolo. Termenul de specialitate suna ciudat, între timp au trecut vreo 20 de ani. Am propriul meu laborator, unii ar spune că sunt un doctor în frumusețe. Împreună cu specialiștii Gerovital, am pus bazele unui laborator profesionist pentru tratarea problemelor cu care se confruntă mulți oameni și am creat gama Gerovital H3 Derma+. Îmi place să spun că tratăm lipsa de încredere și oferim curaj, optimism, energie, viață.

Dacă ați avut vreodată o problemă cu tenul, părul sau pielea, știți câte probleme pot să apară. Nu mai zâmbești, nu mai ridici privirea, nu mai socializezi, te izolezi, te temi că oamenii vor râde sau se vor uita ciudat la tine. Știu, pentru că am simțit-o și eu și nu pentru că oamenii ar fi răi, neapărat, ci pentru că eu nu mai aveam încredere în mine. Simțeam că sunt urâtă, lipsită de farmec și îndepărtam pe oricine ar fi îndrăznit să spună altfel....

Am emoții, mâine avem o conferință cu publicul pentru testarea a două dintre noile noastre produse: crema antiacneică și gelul spumant purifiant, care merg folosite împreună, pentru sporirea eficienței. Conferință vizează în special publicul tânăr și ne așteptăm ca aceștia să vină într-un număr cât mai mare pentru a testa aceste produse.

Am 39 de ani, mă simt împlinită, nu mai am probleme cu tenul și chiar dacă ar mai fi câteva mici imperfecțiuni, am învățat să mă iubesc. Îmi amintesc și acum ziua aceea de 5 ianuarie, în urmă cu 17 ani, când voiam să învăț să patinez. Tot cădeam și cineva mă tot ajuta. Eram prea timidă și temătoare să zâmbesc, la rândul meu, sau să încep o conversație. Aveam complexul ăsta legat de ten. Nu vă imaginați că arătam ca un monstru, eram chiar drăguță și mă făceam plăcută, dar ajunsesem să mă urăsc. 

Cred cu tărie, acum, că tinerii trebuie ajutați în mai multe feluri, când se confruntă cu probleme de imagine. Uneori, lucrurile se îndreaptă și cu un cocktail făcut din optimism, zâmbete și încredere în sine, condimentat cu multă iubire și tandrețe ... și multe îmbrățișări. Am citit un studiu foarte drăguț, conform căruia oamenii ar avea nevoie de minim 4 îmbrățișări pe zi pentru a supraviețui și 12 pentru a se dezvolta armonios.

Și poate e ceva real aici .... în familia mea, îmbrățișările nu erau o practică. Am avut o copilărie fericită, dar nu ne îmbrățișam. Acum, ca adult, îi îmbrățișez pe toți cei care simt că au nevoie.

Și tipul ăla nu îmi dădea pace, nu știu ce mi-a venit să mă gândesc acum la el .... poate acest prag... 

La un moment dat, după ce căzusem de atâtea ori, încât devenise penibil pentru mine, am înlemnit la marginea patinoarului și am rămas acolo ... Speram să plece mai departe și să agațe altă fată. Dar el s-a oprit lângă mine și a început să mă privească insistent. Dacă nu aș fi fost deja roșie în obraji de la frig, cu siguranță și-ar fi dat seama că m-am îmbujorat toată. Nu îmi plăceau atingerile, îmbrățișările, locurile în care oamenii stau prea aproape unul de altul. Îmi aduc aminte că m-a întrebat râzând, dacă poate să mă ia în brațe. L-am întrebat de ce și el a spus:

Pentru că am nevoie de asta! Promit că sunt cuminte! 

OK, i-am răspuns. Nu știu de ce am făcut-o, poate pentru că zâmbetul lui era foarte trist. Îl simțeam deprimat. Ulterior, am aflat că era în divorț și avea o fetiță. Am avut o relație de câteva luni, dar eram prea nesigură, geloasă. În seara când a pierdut custodia fetiței, i-am spus că vreau să ne despărțim. Și asta a fost tot! De atunci, am pus punct și am început să mă ocup de cariera mea. Nu regret, am avut parte de multe chipuri de adolescenți (și adulți) fericiți, mai încrezători și de multe îmbrățișări. Acum le ador! 

..........

Ziua cea mare! M-am trezit destul de dimineață, vreau să mă asigur că totul va funcționa perfect la conferință. Iubesc oamenii și, din dragoste pentru ei, sunt astăzi, aici. Mai este o oră până la deschiderea conferinței, dar văd apropiindu-se de mine o tânără la vreo 18 ani: brunetă, cu un păr atât de frumos, care contrasta plăcut cu tenul ei alb, ochii verzi și buzele roșii. M-a întrebat dacă poate să stea de vorbă cu mine înainte de conferință, pentru că trebuie să plece să dea un examen. Am dat afirmativ din cap și am rugat-o să îmi spună ce probleme crede că are, pentru a-i oferi un sfat și niște produse. Am aflat că are mai multe probleme și am sfătuit-o să încerce crema antiacneică, dar să consulte un medic. Suspectam SOP, dar nu sunt medic specialist, așa că i-am oferit sfatul meu amical.

Pot să vă iau în brațe? m-a întrebat timidă.

Da, sigur 

Văd un bărbat care se apropie de noi și încerc să schimb subiectul, ca fata să nu se simtă jenată. 

Hei, tată, ți-am zis să aștepți în mașină!

Mă simt din nou ca la patinoar, ca în seara aceea de 5 ianuarie ...

Nu voiam să întârzii la examen, nu știm cum e traficul .....

Mă salută ca și cum nu m-ar cunoaște ... pleacă, îi urez succes fetei, care s-a întors să îmi facă semn cu mâna. Pe parcursul conferinței, sunt în două locuri, aici și în trecut. Totul decurge bine, oamenii mă felicită, vin să testeze produse, să ne ofere mulțumiri pentru că au găsit produsul potrivit..... reușesc cu greu să mă adun și să nu par aeriană. Se face seară și rămân pe întuneric, singură, în sala cu scaune fantomatice și oameni invizibili.

Aud pași în spatele meu, mă întorc și văd în umbră o siluetă, care mă întreabă zâmbind:

Ai mai învățat să patinezi?

Nu știu dacă să mă bucur sau să mă simt jignită că m-a ignorat în fața fiicei sale, așa că îi răspund îmbufnată că nu. 

Perfect, îmi zice el. Tocmai au deschis patinoarul!

xxx

Articol scris pentru Super Blog 2016

Una Ragazza Pazza

Octombrie 2016

Sunt plictisit …. Peste 3 luni este ziua mea și nu am niciun chef să fac ceea ce fac de fiecare dată, adică să zâmbesc politicos celor care mă felicită și îmi urează toți același lucru.

Vreau să plec undeva, oriunde, cu Ryanair, e o companie low-cost pe care o prefer, în special de când am ales să renunț la confortabilul meu loc de muncă de la etajul 7. Vreau să scriu un roman psihologic și de când sunt șomer, tot la prefață sunt. Poate până la ziua mea, o termin.

3 zile ca să trec cu bine de ziua mea sunt perfecte, așa că decid să caut un city break low-cost. Mă uit care sunt destinațiile Ryanair din România unde aș putea să merg cu bani puțini ... adică foarte puțini.

Două destinații mi se perindă prin fața ochilor obosiți: Valencia și Milano. E 1 noaptea și mă doare capul, nu mă pot hotărî, dar nu vreau să mă culc înainte să fac rezervarea. Vreau să fiu liber peste 3 luni, să mă plimb ca nebunul pe străzi, într-un alt oraș, într‑o altă țară și să nu îmi zică nimeni La mulți ani!

Rup o foaie în două bucăți haotice și scriu cele două orașe. Le mototolesc și aleg la întâmplare. Iese Milano! Milano să fie! 

București sau Timișoara? Să vedem! Prefer biletul cel mai ieftin, chiar dacă va trebui să mă duc în orașul respectiv. Se pare că va fi Timișoara-Milano. Îmi fac rezervare, îmi aleg și locul și plătesc cu puținii bani de pe card. Acum pot să dorm 3 luni sau să termin prefața.

5-8 Ianuarie 2017

Mă simt liber! Trec de controlul de securitate destul de repede, pentru că nu mi-am luat decât un rucsac, deși Ryanair oferă și bagaj de mână gratuit și o geantă de mici dimensiuni. 

Pe jumătate obosit, pe jumătate amețit de berea pe stomacul gol, simt că nu mai sunt singur. Deschid ochii și o privesc cum se uită nervoasă la mine și nu îmi dau seama dacă mă confundă sau am făcut ceva fără să vreau. Muzica e destul de tare și ar trebui să ridic tonul pentru a mă face auzit, dar îmi e prea lene. Pesemne și ea gândește același lucru, pentru că nu face decât să mă privească furioasă. Îmi ia telefonul de pe masă, ca și cum ar fi al ei și butonează ceva, apoi îl pune la loc și pleacă.

Îmi termin berea și mă îndrept spre hotel, contrariat de ochii fetei. Îmi vine să mă întorc înapoi și să îi cer explicații, dar renunț. Probabil m-a confundat, era întuneric. De-abia reușesc să adorm.... o visez ... un sunet strident mă trezește din somn și pe ecran văd scris PAZZA. Cine naiba e PAZZA?

Răspund și aud o voce autoritară, de copil îmbufnat:

La 7, Parcul Sempione, Arco Della Pace.

Și închide. E întuneric beznă afară și mi se pare frig în cameră. Mă uit la ceas și văd că e 5.30 dimineața. Fata asta e nebună. Mă intrigă faptul că îmi știe limba, chiar dacă o vorbește cam stâlcit. Asta înseamnă că mă știe, dar eu nu am nicio idee cine e. Sunt tentat să mă culc la loc, dar nu de asta am venit tocmai în Milano? Să mă plimb pe străzi de nebun?

Îmi fac un duș și mă îndrept spre stația de metrou. Fac aproape 40 minute până aproape de parc, timp în care încerc să mă gândesc la toate fetele pe care le-am supărat. Nu îmi amintesc de nicio străină. Când lucram în multinațională, călătoream foarte mult și mă distram într-un mod inconștient, nu ca acum. Deși, să ieși la 6 dimineața din hotel, să te întâlnești cu o țăcănită nu e chiar prudent.

E 7.10 când ajung în parc, mor de frig și de somn și încerc să identific fata în mulțimea de persoane invizibile. 

O zăresc pe o bancă, înconjurată de hârtii și creioane. Mă vede și îmi spune autoritar:

Ai întârziat! Ia loc și nu te mișca!

Nu scot un cuvânt pentru că nu am chef să mă cert și nu vreau să stric misterul. Poate că e doar un vis și sunt încă în avion sau nici nu am rezervat biletele. Așa că o las să se joace cu mine cum vrea. Mă așez pe banca din fața ei și încep să o privesc insistent, pentru a o intimida sau pentru a găsi un detaliu care să îmi amintească cine e. 

E trecut de 9 și mă dor picioarele și mâinile de frig. Ce știu despre ea? E mai mică decât mine cu cel puțin 5-7 ani (cred), are un accent franțuzesc, desenează, e supărată pe mine, e matinală și e puțin nebună. E blondă, cu ochii verzi, foarte palidă, îmbrăcată în negru și rezistentă la frig.

Îmi face semn că a terminat, mă ridic și plec, cu gândul să ajung la Castelul Sforzesco, să îmi iau o cafea. Vine după mine și nu știu dacă să mă amuz sau nu. Mă simt atras de nebunia ei și încep să cred că și eu sunt nebun. 

Poză personală, Castelul Sforzesco

Nu vorbește și nici eu nu vreau să vorbesc, vizităm castelul și Domul. Pe dom este aglomerat, cupluri de tineri care își fac selfie-uri sunt peste tot. E un ianuarie friguros, dar lipsa zăpezii ne permite să ajungem până sus. Am mai aflat ceva despre ea, îi e frică de înălțime. Un cuplu se apropie de noi și locul se face mai mic. Cred că are un atac de panică și nu știu ce să fac .... nu înțeleg de ce a urcat cu mine.... Nu îmi vine în minte nimic ce ar putea s-o liniștească, sunt speriat și eu, îmi bate inima foarte tare, cei din jur mă întreabă dacă soția mea este bine ...

Îmi aduc aminte că citisem undeva despre atacurile de panică și despre metodele de calmare. Îmi deschid geaca și îi iau mâna. O pun în dreptul inimii mele și sper ca bătăile ritmice și puternice să o calmeze. Închide ochii și mă ia în brațe. Stă nemișcată minute fără șir, după care îmi spune că vrea să coboare.

Poză personală cu Domul din Milano

Odată ajunși jos, fuge de lângă mine și urcă în primul autobuz care oprește lângă noi. Îmi pierd ziua pe străzile sublime din Milano, vizitez Galeria Vittorio Emanuele și mă gândesc la ea, la mâinile ei albe și reci.

A doua zi, aștept telefonul matinal....nu se întâmplă nimic. Încerc să sun eu ... închis. Îmi pierd ultima zi în zona centrală, între Dom, Castel, Parc și Aquario Civico Milano, în speranța că o voi vedea. Mai e puțin și Aquario se închide, dar mă hotărăsc să intru și să privesc peștișorii și pisicile de mare, poate mă calmez. Mâine seară voi fi acasă....din nou! În timp ce meditez, o văd pe Pazza privind extaziată o pisică de mare. 

 

Poză personală din Acquario Civico Milano

Mă apropii de ea și văd că plânge ... mă vede și fuge din nou. Rămân cu o senzație ciudată, dar încerc să ignor bătăile inimii.... Mâine, voi fi acasă și voi reveni la normalitate, fără fete ciudate și nebune, alergând prin Milano.

 ...............

Ajung la aeroport, trec de control și mă îndrept spre poarta de îmbarcare. Ajuns în avion, mă pregătesc să dorm. Îmi place Milano, seamănă cu orașul meu într-un fel. Mai puțin Domul, noi nu avem dom ... și nici Acquario.... Am aceeași senzație ca în bar. Am ochii închiși, dar simt că sunt privit. Cineva s-a așezat lângă mine și mă privește. Mă încăpățânez să țin ochii închiși și să mă prefac că dorm. Nu vreau să dau de altă nebună. Ajungem la Timișoara. Îi las pe toți să coboare, în speranța că privitorul misterios dispare în neant. Însă nu! Ea e acolo și, evident, nu are de gând să coboare. Sunt nevoit să deschid ochii ..... pufnesc într-un râs isteric. Pazza m-a urmărit :) Nu știu ce să fac și o ignor în continuare, în timp ce zâmbetul cretin continuă să îmi stea pe buze.

La ieșire, îl văd pe Paul, prietenul meu francez din multinaționala abandonată. Cred că e singurul meu prieten. De asta i-am și spus de escapada mea la Milano, dar nu mă așteptăm să vină la Timișoara. Îi sunt recunoscător, pentru că nu aveam chef de trenul spre casă. Îi pot povesti de Pazza, să văd ce crede.

Mai sunt câțiva pași până la el și văd cum zâmbetul și privirea lui nu se îndreaptă numai spre mine. O ia pe nebună în brațe și nu mai contenește să vorbească în franceză. Sigur, am înnebunit, mi se pare că sunt în plus.... Îl salut pe Paul și îi spun că mă grăbesc să prind trenul, iar el îmi răspunde vesel, prea vesel:

Ce tren, ești nebun? Am mașina parcată afară! Mă bucur că ai adus-o pe Sophie, nu am mai văzut‑o de câțiva ani! Cred că din seara în care m-ai vizitat la Paris, acum 4-5 ani. 

Atunci îmi aduc aminte. Paul mă invitase la el, în Paris. Îmi amintesc de sora lui, destul de vag, era bolnavă cred și nu ieșea din dormitor. În ultima seară, a intrat în camera mea și a început să vorbească repede în franceză. Apoi, s-a cuibărit lângă mine în pat ... simțeam că are febră și nu știam ce să fac, să îi anunț părinții sau să o las în pace. Am adormit amândoi și, spre dimineață, am simțit sărutul ei fierbinte, apoi o ușă închisă. Și asta a fost tot, nu am mai auzit de ea și nici pe Paul nu l‑am mai întrebat.

Paul râde, Sophie e îmbufnată, eu mulțumesc pentru amabilitate... ne îndreptăm spre mașina parcată ... Paul se uită ciudat la noi și apoi face conversație, în stilul lui: adică ne ignoră, ca și cum am fi niște copii nebuni. Ea se așează în spate, iar eu îi privesc cu patimă reflexia în oglinda mașinii. Paul pune un CD cu Hugh Laurie, iar versurile Baby you don't know, you don't know my mind
When you see me laughing, I'm laughing just to keep from crying îmi ating bătăile inimii și formează o simfonie de roșu nebun.

 …………

Ajungem acasă și Paul mă invită la el, să iau cina. Accept. Paul ia bagajele Sophiei și se îndreaptă spre lift. Îmi bate atât de tare inima, în timp ce mă aud spunându-i cu o voce, care de-abia se aude:

Stau să fumez o țigară, îmi ține Sophie companie!Urcăm imediat.

Paul se uită ciudat la mine, pentru că știe că nu fumez, dar pleacă fără să spună nimic.

Sophie privește în gol, senină, nu mai e supărată, îi e doar îngrozitor de frig. Mă apropii de ea, simt că nu mai am aer și inima îmi bate obsedant în piept, în mâini și picioare. Îmi deschid geaca și îi iau mâna. O pun în dreptul inimii mele și sper ca bătăile ritmice și puternice să mă calmeze. Închide ochii și mă ia în brațe. Stă nemișcată minute fără șir, după care îmi spune că vrea să urce.

XXX

Articol scris pentru Super Blog 2016.