Nu stiu daca stiti, dar Auchan Romania a implinit 10 ani și, peste 2 saptamani, Auchan Craiova face si el 5 anisori. Auchan ascunde in spate oameni frumosi, pasionati, preocupati de comunitatea in care se afla.
M-am bucurat mult sa fiu alaturi de echipa Auchan la aniversarea celor 10 ani. Multumesc dlui director Auchan Craiova - dl Cristi Anghel pentru invitatie si echipei minunate din jurul dlui, care au facut ca evenimentul sa fie unul familiar si familial.
Directorul Cristi Anghel
La ora 12, s-a taiat tortul (productie proprie) și clienții prezenți în magazin la acea oră au putut savura momentul alaturi de marea Familie Auchan Craiova. Tortul a fost taiat de primul angajat Auchan Craiova - dl Claudiu Filimon (Controlorul de Gestiune). Am zarit-o, in multime, si pe dna Patricia Blaga, pe care am cunoscut-o la inaugurarea Drogheriei Auchan și mi-a facut placere sa o vad zambind, emanand pasiune pentru munca pe care o realizeaza in cadrul Auchan.
Dar toti angajatii pareau veseli si bine dispusi, calzi si primitori. Dl director ne-a facut un tur al magazinului si a raspuns intrebarilor noastre despre magazin si surprizele pe care le are in plan.
Am aflat, cu drag, ca exista multe proiecte faine, unul dintre ele de care sunt foarte placut impresionata este Mobilizatronul. Daca aveti un bon fiscal Auchan, puteti intra pe site si alege cauza in care doriti ca Auchan sa investeasca: mediu, educatie sau copii si varstnici nevoiasi. Votul are loc intre 5 si 25 octombrie și poate fi realizat si in magazin. La casa, veti primi o data cu bonul si niste taloane pe care le puteti pune in urna dorita.
Eu am votat si online, si offline și, recunosc, ca, lucrand cu tinerii, imi doresc ca banii sa mearga catre Educatie sau catre copiii nevoiasi. Sa vedem, insa, ce vrea Craiova! Asa ca votati si voi!
Am votat pentru educatie ca profu :)
Dl director Cristi Anghel mi-a confirmat ceea ce stiu si eu din teoria CSR (corporate social responsibility) ca cei trei piloni ai Auchan sunt: angajatii, clientii si partenerii. Curioasa ca un capricorn si incapatanata pe masura, am insistat sa aflu cum isi motiveaza angajatii si am aflat cateva modalitati interesante de motivare si am ramas placut surprinsa sa stiu ca angajatii sunt cei care amenajeaza insulele si gondolele din magazin. Am apreciat mai mult ceea ce vad si simt si am inteles ca
Detaliile fac diferenta! cu plus, desigur! :)
In sala de conferinte, ne-am lungit la vorba și am incercat sa aflam cat mai multe lucruri interesante de la dl director Cristi Anghel, dl Claudiu Filimon si doamna Mihaela Solomonescu. Le multumesc tuturor pentru invitatie, pentru cadoul primit (desi parca trebuia sa fie invers) si pentru ca au avut rabdare sa ne asculte ideile si intrebarile traznite.
Mi-a placut partea cu jocurile video și faptul ca i-am provocat pe cei doi domni (sobri si la costum) sa isi aminteasca de Wolfenstein 3D, FreeCell și Prince of Persia și Age of Empires. :)
Bloggerii si echipa Auchan
La multi ani, draga Auchan! Va doresc multi clienti fericiti, angajati motivati si cu zambetul pe buze și o comunitate fericita si prospera! Suna bine proiectul cu noile metode de invatare in educatie si as fi curioasa sa vad cum s-ar derula un astfel de proiect!
#DiferentacuPlus #10aniAuchan
Pozele au fost realizate de Laurentiu Badea de la Alien Tower, blogger pe zona de gaming :)
Întotdeauna am avut probleme cu acneea, am luat tratament medicamentos în
tinerețe, unul agresiv, la recomandarea medicilor. Erau niște antibiotice, care
mi-au distrus stomacul sensibil și acneea a rămas tot acolo. Termenul de
specialitate suna ciudat, între timp au trecut vreo 20 de ani. Am propriul meu
laborator, unii ar spune că sunt un doctor în frumusețe. Împreună cu specialiștii Gerovital, am pus bazele unui
laborator profesionist pentru tratarea problemelor cu care se confruntă mulți
oameni și am creat gama Gerovital H3 Derma+. Îmi place să spun că tratăm lipsa
de încredere și oferim curaj, optimism, energie, viață.
Dacă ați avut vreodată o problemă cu tenul, părul sau pielea, știți câte
probleme pot să apară. Nu mai zâmbești, nu mai ridici privirea, nu mai
socializezi, te izolezi, te temi că oamenii vor râde sau se vor uita ciudat la
tine. Știu, pentru că am simțit-o și eu și nu pentru că oamenii ar fi răi,
neapărat, ci pentru că eu nu mai aveam încredere în mine. Simțeam că sunt
urâtă, lipsită de farmec și îndepărtam pe oricine ar fi îndrăznit să spună
altfel....
Am emoții, mâine avem o conferință cu publicul pentru testarea a două
dintre noile noastre produse: crema antiacneică și gelul spumant purifiant,
care merg folosite împreună, pentru sporirea eficienței. Conferință vizează în special
publicul tânăr și ne așteptăm ca aceștia să vină într-un număr cât mai mare
pentru a testa aceste produse.
Am 39 de ani, mă simt împlinită, nu mai am probleme cu tenul și chiar dacă
ar mai fi câteva mici imperfecțiuni, am învățat să mă iubesc. Îmi amintesc și
acum ziua aceea de 5 ianuarie, în urmă cu 17 ani, când voiam să învăț să
patinez. Tot cădeam și cineva mă tot ajuta. Eram prea timidă și temătoare să
zâmbesc, la rândul meu, sau să încep o conversație. Aveam complexul ăsta legat
de ten. Nu vă imaginați că arătam ca un monstru, eram chiar drăguță și mă
făceam plăcută, dar ajunsesem să mă urăsc.
Cred cu tărie, acum, că tinerii
trebuie ajutați în mai multe feluri, când se confruntă cu probleme de imagine.
Uneori, lucrurile se îndreaptă și cu un cocktail făcut din optimism, zâmbete și
încredere în sine, condimentat cu multă iubire și tandrețe ... și multe îmbrățișări. Am citit un studiu foarte drăguț, conform căruia oamenii ar avea
nevoie de minim 4 îmbrățișări pe zi pentru a supraviețui și 12 pentru a se
dezvolta armonios.
Și poate e ceva real aici .... în familia mea, îmbrățișările nu erau o
practică. Am avut o copilărie fericită, dar nu ne îmbrățișam. Acum, ca adult,
îi îmbrățișez pe toți cei care simt că au nevoie.
Și tipul ăla nu îmi dădea pace, nu știu ce mi-a venit să mă gândesc acum la
el .... poate acest prag...
La un moment dat, după ce căzusem de atâtea ori,
încât devenise penibil pentru mine, am înlemnit la marginea patinoarului și am
rămas acolo ... Speram să plece mai departe și să agațe altă fată. Dar
el s-a oprit lângă mine și a început să mă privească insistent. Dacă nu aș fi
fost deja roșie în obraji de la frig, cu siguranță și-ar fi dat seama că m-am
îmbujorat toată. Nu îmi plăceau atingerile, îmbrățișările, locurile în care oamenii
stau prea aproape unul de altul. Îmi aduc aminte că m-a întrebat râzând, dacă
poate să mă ia în brațe. L-am întrebat de ce și el a spus:
Pentru că am nevoie de asta! Promit că sunt cuminte!
OK, i-am răspuns. Nu știu de ce am făcut-o, poate pentru că zâmbetul lui
era foarte trist. Îl simțeam deprimat. Ulterior, am aflat că era în divorț și
avea o fetiță. Am avut o relație de câteva luni, dar eram prea nesigură,
geloasă. În seara când a pierdut custodia fetiței, i-am spus că vreau să ne
despărțim. Și asta a fost tot! De atunci, am pus punct și am început să mă ocup
de cariera mea. Nu regret, am avut parte de multe chipuri de adolescenți (și
adulți) fericiți, mai încrezători și de multe îmbrățișări. Acum le ador!
..........
Ziua cea mare! M-am trezit destul de dimineață, vreau să mă asigur că totul
va funcționa perfect la conferință. Iubesc oamenii și, din dragoste pentru ei,
sunt astăzi, aici. Mai este o oră până la deschiderea conferinței, dar văd
apropiindu-se de mine o tânără la vreo 18 ani: brunetă, cu un păr atât de
frumos, care contrasta plăcut cu tenul ei alb, ochii verzi și buzele roșii. M-a
întrebat dacă poate să stea de vorbă cu mine înainte de conferință, pentru că
trebuie să plece să dea un examen. Am dat afirmativ din cap și am rugat-o să
îmi spună ce probleme crede că are, pentru a-i oferi un sfat și niște produse. Am
aflat că are mai multe probleme și am sfătuit-o să încerce crema antiacneică,
dar să consulte un medic. Suspectam SOP, dar nu sunt medic specialist, așa că
i-am oferit sfatul meu amical.
Pot să vă iau în brațe? m-a
întrebat timidă.
Da, sigur
Văd un bărbat care se apropie de noi și încerc să schimb subiectul, ca fata
să nu se simtă jenată.
Hei, tată, ți-am zis să aștepți
în mașină!
Mă simt din nou ca la patinoar, ca în seara aceea de 5 ianuarie ...
Nu voiam să întârzii la examen,
nu știm cum e traficul .....
Mă salută ca și cum nu m-ar cunoaște ... pleacă, îi urez succes fetei, care
s-a întors să îmi facă semn cu mâna. Pe parcursul conferinței, sunt în două
locuri, aici și în trecut. Totul decurge bine, oamenii mă felicită, vin să
testeze produse, să ne ofere mulțumiri pentru că au găsit produsul
potrivit..... reușesc cu greu să mă adun și să nu par aeriană. Se face seară și
rămân pe întuneric, singură, în sala cu scaune fantomatice și oameni
invizibili.
Aud pași în spatele meu, mă întorc și văd în umbră o siluetă, care mă
întreabă zâmbind:
Ai mai învățat să patinezi?
Nu știu dacă să mă bucur sau să mă simt jignită că m-a ignorat în fața fiicei
sale, așa că îi răspund îmbufnată că nu.
Perfect, îmi zice el. Tocmai
au deschis patinoarul!
Sunt plictisit …. Peste 3 luni este ziua mea și nu am niciun chef să fac
ceea ce fac de fiecare dată, adică să zâmbesc politicos celor care mă felicită
și îmi urează toți același lucru.
Vreau să plec undeva, oriunde, cu Ryanair, e o companie low-cost pe care o
prefer, în special de când am ales să renunț la confortabilul meu loc de muncă
de la etajul 7. Vreau să scriu un roman psihologic și de când sunt șomer, tot
la prefață sunt. Poate până la ziua mea, o termin.
3 zile ca să trec cu bine de ziua mea sunt perfecte, așa că decid să caut
un city break low-cost. Mă uit care sunt destinațiile Ryanair din România unde
aș putea să merg cu bani puțini ... adică foarte puțini.
Două destinații mi se perindă prin fața ochilor obosiți: Valencia și
Milano. E 1 noaptea și mă doare capul, nu mă pot hotărî, dar nu vreau să mă
culc înainte să fac rezervarea. Vreau să
fiu liber peste 3 luni, să mă plimb ca nebunul pe străzi, într-un alt oraș, într‑o
altă țară și să nu îmi zică nimeni La mulți ani!
Rup o foaie în două bucăți haotice și scriu cele două orașe. Le mototolesc
și aleg la întâmplare. Iese Milano! Milano să fie!
București sau Timișoara? Să vedem! Prefer biletul cel mai ieftin, chiar
dacă va trebui să mă duc în orașul respectiv. Se pare că
va fi Timișoara-Milano. Îmi fac rezervare, îmi aleg și locul și plătesc cu
puținii bani de pe card. Acum pot să dorm 3 luni sau să termin prefața.
5-8 Ianuarie 2017
Mă simt liber! Trec de controlul de securitate destul de repede, pentru că
nu mi-am luat decât un rucsac, deși Ryanair oferă și bagaj de mână gratuit și o
geantă de mici dimensiuni.
Pe jumătate obosit, pe jumătate amețit de berea pe stomacul gol, simt că nu
mai sunt singur. Deschid ochii și o privesc cum se uită nervoasă la mine și nu
îmi dau seama dacă mă confundă sau am făcut ceva fără să vreau. Muzica e destul
de tare și ar trebui să ridic tonul pentru a mă face auzit, dar îmi e prea
lene. Pesemne și ea gândește același lucru, pentru că nu face decât să mă
privească furioasă. Îmi ia telefonul de pe masă, ca și cum ar fi al ei și
butonează ceva, apoi îl pune la loc și pleacă.
Îmi termin berea și mă îndrept spre hotel, contrariat de ochii fetei. Îmi
vine să mă întorc înapoi și să îi cer explicații, dar renunț. Probabil m-a
confundat, era întuneric. De-abia reușesc să adorm.... o visez ... un sunet
strident mă trezește din somn și pe ecran văd scris PAZZA. Cine naiba e PAZZA?
Răspund și aud o voce autoritară, de copil îmbufnat:
La 7, Parcul Sempione, Arco
Della Pace.
Și închide. E întuneric beznă afară și mi se pare frig în cameră. Mă uit la
ceas și văd că e 5.30 dimineața. Fata asta e nebună. Mă intrigă faptul că îmi
știe limba, chiar dacă o vorbește cam stâlcit. Asta înseamnă că mă știe, dar eu
nu am nicio idee cine e. Sunt tentat să mă culc la loc, dar nu de asta am venit
tocmai în Milano? Să mă plimb pe străzi de nebun?
Îmi fac un duș și mă îndrept spre stația de metrou. Fac aproape 40 minute
până aproape de parc, timp în care încerc să mă gândesc la toate fetele pe care
le-am supărat. Nu îmi amintesc de nicio străină. Când lucram în multinațională,
călătoream foarte mult și mă distram într-un mod inconștient, nu ca acum. Deși,
să ieși la 6 dimineața din hotel, să te întâlnești cu o țăcănită nu e chiar
prudent.
E 7.10 când ajung în parc, mor de frig și de somn și încerc să identific
fata în mulțimea de persoane invizibile.
O zăresc pe o bancă, înconjurată de hârtii
și creioane. Mă vede și îmi spune autoritar:
Ai întârziat! Ia loc și nu te
mișca!
Nu scot un cuvânt pentru că nu am chef să mă cert și nu vreau să stric
misterul. Poate că e doar un vis și sunt încă în avion sau nici nu am rezervat
biletele. Așa că o las să se joace cu mine cum vrea. Mă așez pe banca din fața
ei și încep să o privesc insistent, pentru a o intimida sau pentru a găsi un
detaliu care să îmi amintească cine e.
E trecut de 9 și mă dor picioarele și mâinile de frig. Ce știu despre ea? E
mai mică decât mine cu cel puțin 5-7 ani (cred), are un accent franțuzesc,
desenează, e supărată pe mine, e matinală și e puțin nebună. E blondă, cu ochii
verzi, foarte palidă, îmbrăcată în negru și rezistentă la frig.
Îmi face semn că a terminat, mă ridic și plec, cu gândul să ajung la
Castelul Sforzesco, să îmi iau o cafea. Vine după mine și nu știu dacă să mă
amuz sau nu. Mă simt atras de nebunia ei și încep să cred că și eu sunt nebun.
Poză personală, Castelul Sforzesco
Nu vorbește și nici eu nu vreau să vorbesc, vizităm castelul și Domul. Pe
dom este aglomerat, cupluri de tineri care își fac selfie-uri sunt peste tot. E
un ianuarie friguros, dar lipsa zăpezii ne permite să ajungem până sus. Am mai
aflat ceva despre ea, îi e frică de înălțime. Un cuplu se apropie de noi și
locul se face mai mic. Cred că are un atac de panică și nu știu ce să fac ....
nu înțeleg de ce a urcat cu mine.... Nu îmi vine în minte nimic ce ar putea s-o
liniștească, sunt speriat și eu, îmi bate inima foarte tare, cei din jur mă
întreabă dacă soția mea este bine ...
Îmi aduc aminte că citisem undeva despre atacurile de panică și despre
metodele de calmare. Îmi deschid geaca și îi iau mâna. O pun în dreptul inimii
mele și sper ca bătăile ritmice și puternice să o calmeze. Închide ochii și mă
ia în brațe. Stă nemișcată minute fără șir, după care îmi spune că vrea să
coboare.
Poză personală cu Domul din Milano
Odată ajunși jos, fuge de lângă mine și urcă în primul autobuz care oprește
lângă noi. Îmi pierd ziua pe străzile sublime din Milano, vizitez Galeria
Vittorio Emanuele și mă gândesc la ea, la mâinile ei albe și reci.
A doua zi, aștept telefonul matinal....nu se întâmplă nimic. Încerc să sun
eu ... închis. Îmi pierd ultima zi în zona centrală, între Dom, Castel,
Parc și Aquario Civico Milano, în speranța că o voi vedea. Mai e puțin și
Aquario se închide, dar mă hotărăsc să intru și să privesc peștișorii și
pisicile de mare, poate mă calmez. Mâine seară voi fi acasă....din nou! În timp
ce meditez, o văd pe Pazza privind extaziată o pisică de mare.
Poză personală din Acquario Civico Milano
Mă apropii de ea
și văd că plânge ... mă vede și fuge din nou. Rămân cu o senzație ciudată, dar
încerc să ignor bătăile inimii.... Mâine, voi fi acasă și voi reveni la
normalitate, fără fete ciudate și nebune, alergând prin Milano.
...............
Ajung la aeroport, trec de control și mă îndrept spre poarta de îmbarcare. Ajuns
în avion, mă pregătesc să dorm. Îmi place Milano, seamănă cu orașul meu într-un
fel. Mai puțin Domul, noi nu avem dom ... și nici Acquario.... Am aceeași senzație ca în bar. Am
ochii închiși, dar simt că sunt privit. Cineva s-a așezat lângă mine și mă
privește. Mă încăpățânez să țin ochii închiși și să mă prefac că dorm. Nu vreau
să dau de altă nebună. Ajungem la Timișoara. Îi las pe toți să coboare, în
speranța că privitorul misterios dispare în neant. Însă nu! Ea e acolo și,
evident, nu are de gând să coboare. Sunt nevoit să deschid ochii ..... pufnesc
într-un râs isteric. Pazza m-a urmărit :) Nu știu ce să fac și o ignor în continuare, în timp ce
zâmbetul cretin continuă să îmi stea pe buze.
La ieșire, îl văd pe Paul, prietenul meu francez din multinaționala abandonată.
Cred că e singurul meu prieten. De asta i-am și spus de escapada mea la Milano,
dar nu mă așteptăm să vină la Timișoara. Îi sunt recunoscător, pentru că nu
aveam chef de trenul spre casă. Îi pot povesti de Pazza, să văd ce crede.
Mai sunt câțiva pași până la el și văd cum zâmbetul și privirea lui nu se îndreaptă numai spre mine. O ia pe nebună în brațe și nu mai contenește să
vorbească în franceză. Sigur, am înnebunit, mi se pare că sunt în plus.... Îl
salut pe Paul și îi spun că mă grăbesc să prind trenul, iar el îmi răspunde
vesel, prea vesel:
Ce tren, ești nebun? Am mașina parcată afară! Mă bucur că ai adus-o pe
Sophie, nu am mai văzut‑o de câțiva ani! Cred că din seara în care m-ai vizitat
la Paris, acum 4-5 ani.
Atunci îmi aduc aminte. Paul mă invitase la el, în Paris. Îmi amintesc de
sora lui, destul de vag, era bolnavă cred și nu ieșea din dormitor. În ultima
seară, a intrat în camera mea și a început să vorbească repede în franceză. Apoi,
s-a cuibărit lângă mine în pat ... simțeam că are febră și nu știam ce să fac, să
îi anunț părinții sau să o las în pace. Am adormit amândoi și, spre dimineață, am
simțit sărutul ei fierbinte, apoi o ușă închisă. Și asta a fost tot, nu am mai
auzit de ea și nici pe Paul nu l‑am mai întrebat.
Paul râde, Sophie e îmbufnată, eu mulțumesc pentru amabilitate... ne îndreptăm
spre mașina parcată ... Paul se uită ciudat la noi și apoi face conversație, în
stilul lui: adică ne ignoră, ca și cum am fi niște copii nebuni. Ea se așează
în spate, iar eu îi privesc cu patimă reflexia în oglinda mașinii. Paul pune un
CD cu Hugh Laurie, iar versurile Baby
you don't know, you don't know my mind
When you see me laughing, I'm laughing just to keep from crying
îmi ating bătăile inimii și formează o simfonie de roșu nebun.
…………
Ajungem acasă și Paul
mă invită la el, să iau cina. Accept. Paul ia bagajele Sophiei și se îndreaptă
spre lift. Îmi bate atât de tare inima, în timp ce mă aud spunându-i cu o voce,
care de-abia se aude:
Stau
să fumez o țigară, îmi ține Sophie companie!Urcăm imediat.
Paul se uită ciudat la
mine, pentru că știe că nu fumez, dar pleacă fără să spună nimic.
Sophie privește în gol,
senină, nu mai e supărată, îi e doar îngrozitor de frig. Mă apropii de ea, simt
că nu mai am aer și inima îmi bate obsedant în piept, în mâini și picioare. Îmi deschid geaca și îi iau mâna. O pun în dreptul inimii
mele și sper ca bătăile ritmice și puternice să mă calmeze. Închide ochii și mă
ia în brațe. Stă nemișcată minute fără șir, după care îmi spune că vrea să urce.
