Premiera, premiera!! Primul podcast pe care il ascult

Când am văzut proba celor de Tehnocultura la SuperBlog, mi-am zis: oamenii aceștia merită să încerc să ascult un podcast pentru prima oară. Articolul acesta este subiectiv și mi-ar plăcea să aflu și părerea cititorilor mei legat de podcasturi în general, dar și de podcasturile lor în special. 

Mi-a plăcut ideea unui podcast în echipă și mai ales a unui podcast pe tehnologie, deoarece face parte din existența noastră, nu dintr-un episod Black Mirror. 

Ca să fiu cinstită cu cititorii mei, aceasta a fost prima ascultare a unui podcast, dar nu prima oară când sunt parte a unui podcast. O studentă a mea m-a invitat la podcastul ei să vorbesc despre meseria mea de prof și ce presupune aceasta. 

Voi începe prin a explica de ce prima oară. Fiind profă și având o mentalitate de mentor pentru studenții mei, îmi place să promovez oameni și proiecte faine, cum e acesta. Știu de la tinerii mei studenți că podcasturile are a thing nowadays, așa că neascultarea unui podcast până acum are legătură cu mine și nu cu ceea ce oferă un podcast. 

Sunt o cititoare înrăită, dar am o problemă cu tot ceea ce implică doar voce. Nu știu dacă mai sunt și alți ciudați ca mine. Ideea e că pot sta zile întregi citind transcriptul unui podcast, dar îmi e greu să ascult. Poate are de-a face cu memoria mea vizuală? cine știe! 

În fine. Am ascultat o parte din episodul 100 și, pentru că i-a atras atenția partenerului meu, și episodul 101 despre noua placă video de la Intel, ARC 770. În urmă cu câteva seri, chiar îmi spusese despre această mare știre (nu sunt gamer, dar îmi place să îl ascult când îmi povestește noutăți în materie, deoarece mă ajută în predarea disciplinelor mele și rezonarea cu generația mai tânără). 

Felicitări pentru depășirea bornei de 100 de emisiuni. Ca o curiozitate ca să nu îmi uit ideea? există posibilitatea tehnică de a face transcripturi la podcasturi? Știu că TedTalk au o chestie cu transcript și eu sunt genul ălă care preferă scrisul în locul vocii, poate cu excepția în care vocea este extraordinar de magică :) 

Ca parte de recenzie, mi-a plăcut episodul 101 deoarece s-a încadrat sub 40 de minute, cel cu nr 100 a fost cam lung pentru mine, mai ales că nu sunt obișnuită cu ideea de voce în urechea mea pentru prea mult timp. Cred că maxim 45 minute este un timp rezonabil și mi-a plăcut mult că am găsit link către Spotify. Asta e util când pleci la drum lung cred, bagi Waze-ul și Spotify-ul și nu te plictisești, având în vedere traficul infernal din țară. 

Nu am nimic contra de spus pentru că sunt un ascultător atipic, doar ca o curiozitate/întrebare dacă există transcripturi, sau se pot implementa ori este prea complicat și nu se merită pentru câțiva ciudăței care nu sunt în stare să asculte și vor să citească :) 

Legat de întrebarea despre ce aș face eu un podcast sau cum l-aș face, ar fi ipocrit să mă dau mare expertă după ceea ce am spus mai sus. 

Dar, m-aș interesa de ideea transcriptului :) și aș avea invitați, așa cum are studenta mea. Îmi plac interviurile, îmi place să descopăr oameni noi, motiv pentru care și avem o revistă studențească coordonată de mine și editată de un grafician profesionist. 

45 minute cu un invitat din domenii diferite, pe anumite teme de interes. Sunt pasionată de sustenabilitate, responsabilitate socială, așa că ar fi pe zona aceasta probabil. Mi-ar plăcea și o serie de podcasturi pe tem psihologice. Tot mai mulți oameni au probleme și cred că o sesiune de întrebări și răspunsuri de la ascultători, cum au avut cei de la Tehnocultura, ar fi extraordinar. 

Ca experiență avută în calitate de invitat pentru podcast, am văzut că trebuie să te pregătești destul de bine ca organizator pentru că trebuie să îți cunoști invitații și să menții viu interesul. 

În concluzie, recomand celor care ascultă podcasturi să îi urmărească pe cei de la Tehnocultura. Merită să promovăm oameni și idei faine. Și, ca prof de marketing, mi-au plăcut mult titlurile episoadelor: Un măr amărât, Be real, AI is here. Legat de ultimul, am jonglat și eu cu arta AI în Playground și chiar e un subiect mindblowing. Este artă? este a ta? Foarte fain subiectul. Și am mai găsit câteva despre o zi din viața gazdelor sau DuckDuckFly. 

Mi-a plăcut că sunt chestii foarte noi, foarte faine și de actualitate și m-am gândit deja la câtea teme de licență/disertație pe tema podcasturilor și a profilului ascultătorului din România. dacă sunt cititori pe-aici sau studenți, îi invit să lase un comentariu despre băieții de la Tehnocultura și despre episodul preferat. 

Cadourile - esența poveștilor dintre oameni

Suntem atât de obișnuiți cu ideea de cadou încât nu dăm foarte multă atenție conceptului în sine. Primim cadouri încă dinainte de a ne fi născut, apoi primim când e ziua noastră sau îl așteptăm pe Moș Crăciun. Dar ce este un cadou? Ar trebui să înglobeze, asemeni unei semințe de stejar, întreaga poveste a ceea ce este și poate fi. 

Cadouri perfecte pentru ființe perfecte

Nu există cadouri perfecte și nici oameni perfecți la modul absolut, dar există pentru noi, ca ființe afective, care ne atașăm de oamenii dragi din viața noastră și cărora vrem să le oferim în dar o parte din noi, o parte din ei și o parte din relația dintre noi. Sună complicat, dar nu este. Trebuie doar să fii atent la cei dragi și să hrănești relația prin conversații, povești, experiențe, seri tandre...

Indiferent că ești în căutare de cadouri pentru bărbați sau cadouri pentru femei, goana după acestea nu trebuie să fie una în care îți pierzi zile sau nopți în găsirea darului perfect. Sunt câțiva ani de când căutam un astfel de cadou, măcar inedit dacă nu perfect, și am dat de Mindblower. Așa am găsit câteva idei de cadouri pentru bărbați cu care să lucrez. Știm cu toții că de la idee la acțiune mai sunt câțiva pași, așa că am retrăit povești din copilărie cu tatăl meu, apoi povești mai recente din viața mea de adult mai mult sau mai puțin stresat și am găsit-o! Evrika!

Evrika! sau How I blew my mind

Spuneam mai sus că nu trebuie să transpiri în calea descoperirii cadoului perfect pentru persoana dragă din viața ta. Dacă o iubești, ar trebui să ai multe conversații în spate, amintiri, care să te ajute să vizualizezi genul de cadouri care ar putea face persoana respectivă fericită. Căci, în final, tot ceea ce ne dorim, este zâmbetul pe chipul celor dragi și lumina din ochi ce ne transmite prin vibrațiile gândului că există o conexiune între noi. 

Dacă mă gândesc la propriile mele experiențe în dăruirea unui cadou, cred că pentru părinți mi-a fost cel mai greu. Și asta mă pune pe gânduri. Ar trebui să avem conversații mai lungi cu părinții noștri despre cine erau ei în tinerețe, cine sunt acum, ce pasiuni aveau sau încă au. Mă simt un pic vinovată că, poate, de multe ori, povestesc despre ce fac eu la muncă sau acasă și ei mă ascultă cu interes, dar poate ar trebui să aflu mai multe despre ei, gândurile și sentimentele lor. 

Căutând pe Mindblower un cadou pentru tata, am rememorat o parte din amintirile noastre și am descoperit câteva cadouri care cred că îi vor aduce acel zâmbet pe buze și în ochi: o brățară magnetică pentru scule și o cană cadou Super Dad. 

Brățara pentru că îmi aduce aminte de copilărie. Eram foarte apropiată de tata și, deși sunt fată, îmi plăcea să stau pe lângă el când meșterea câte ceva. Mai țineam un cui, îi dădeam diverse lucruri când avea nevoie și mi le cerea. Acum, nu mai stau cu părinții mei și, cred că o astfel de brățară ar suplini, cumva, lipsa unui ajutor care să stea pe lângă el. Ceea ce vreau să spun este că fiecare cadou ar trebui să aibă în spate o poveste, o amintire, o stare de bine. Atunci cadoul devine perfect, perfect pentru cel care primește și cel care dăruiește. 

Brățară magnetică pentru scule

Al doilea cadou ar fi cana Super Dad. Cu toții știm aceste cadouri, nu sunt originale, dar nici nu trebuie să fie. Nu trebuie să punem presiune pe noi când oferim un cadou, e suficient să exprime ceva despre voi și să fie dat cu dragoste. 

Cana Super Tata

Pentru mine, tata a fost primul meu model în viață, a fost my super dad. În fiecare seara, adormeam pe brațul lui în timp ce îi povesteam tot ce făcusem în cele 4-6 ore la școală, cu lux de amănunte. Niciodată nu mi-a spus că este prea obosit să mă asculte sau să îl las în pace. Așa că o cană care să îi amintească de faptul că pentru mine, el este Super Tata, este un cadou perfect. Nu trebuie să fie original sau nemaiauzit. Poveștile și oamenii sunt originali și asta este tot ceea ce contează. 

***Poveste din dragoste pentru my super dad în cadrul competiției SuperBlog 2022

Cel mai bun partener co-op al unui gamer

Deoarece eu și partenerul meu la bine și la rău venim la pachet de 18 ani, o să prezint cum ne-a ajutat pe noi tehnologia să creștem, să evoluăm și să ne dezvoltăm pe noi și pasiunile noastre. Și, cel mai frumos, cum am descoperit că pasiunile noastre se întrepătrund cu ajutorul tehnologiei. 

El este pasionat de gaming și, prin urmare, upgrade-urile la calculator sau placa video sunt la ordinea zilei. Am încercat și eu să intru în lumea asta, dar, cu excepția Saints Row the third pe care l-am jucat împreună și a jocurilor de la Telltale, nu prea s-a prins de mine. Mie îmi place să citesc, să planific călătorii în detaliu, să mă plimb. La capitolul sport și călătorie, eu sunt cea care se ocupă de detaliile organizării. 

De-a lungul anilor, ne-am tot schimbat carcasa, și la propriu, și la figurat. Năravul mai puțin :) Glumesc, desigur. Pe lângă citit, amândoi suntem pasionați de scris și, fără tehnologie la tine acasă, nu ai cum să evoluezi în zilele noastre. Astfel, amândoi am publicat câteva cărți și povești, pe care cei interesați le pot găsi în magazinele online. 

El fiind și grafician, s-a ocupat inclusiv de partea grafică. Fără acces la calculatoare cu putere de procesare mare, cu plăci video performante, ar fi fost greu să facă grafică la nivel profesionist. Iar proiectele lui s-au îngemănat minunat cu ale mele. Eu am publicat cartea Scrisori pentru studenții meu și mă ocup de coordonarea unei reviste studențești. 

Cred că cel mai frumos proiect prin prisma faptului că are un impact major în comunitatea de studenți este Cronica Studentului pe care Laurențiu o editează atât de frumos și cu atâta pasiune. Fără tehnologie, acest lucru nu ar fi fost posibil. Revista apare în format digital, fiind pusă la dispoziția tuturor în mod gratuit. 

Pentru că Spacer ne-a lansat această provocare în cadrul competiției SuperBlog 2022, am aruncat un ochi pe site și mi-am imaginat cum mi-ar sta mie și lui Laurențiu cu niște ustensile noi. Îmi place să înlocuiesc lucrurile atunci chiar nu mai sunt utile și te încetinesc și să donez sau reciclez ceea ce este vechi. 

Nu ne permitem întotdeauna cele mai noi gadgeturi în materie de tehnologie, dar ne facem un plan astfel încât, economisind, să ni le achiziționăm, mai ales atunci când le folosim în meseria și pasiunea noastră pentru educație, scris și grafică. 

Îmi aduc aminte cu drag când am colindat orașul să ducem carcasa veche la un tânăr care o voia pentru un nepoțel. Am donat-o și am simțit că nu suntem doar niște răsfățați ai sorții. Lucrurile trebuie să circule. Nu știi niciodată când ceea ce ție nu îți mai folosește poate fi de ajutor cuiva în propria lui călătorie de dezvoltare personală. 

Un mouse și niște căști de gaming pentru el ar fi perfecte. Sunt un cadou drăguț și cred că aș da-o mai puțin în bară decât dacă m-aș apuca să ghicesc ce placă video îi trebuie :) Iar mie cred că niște boxe portabile. Am o pasiune pentru gadgeturi minuscule. 

Și, ca să înțelegeți cât de romantică poate fi tehnologia, ce poate fi mai cute decât să vezi pe Twitter (unde știe că intri doar o dată pe an) o postare despre gaming și partenerul co-op pe care și-l dorește. 

Și ca să închei, cu ajutorul tehnologiei ne-am cunoscut acum 18 ani. Așa că, dacă nu ar fi existat telefoane mobile și nebuni care să dea beepuri la oameni necunoscuți (adică noi), nu ne-am fi cunoscut. Prin 2004, tehnologia nu era așa avansată și lumea se plictisea :) Așa că, a fost o dată un beep, apoi apeluri de 300 minute (pe vremea când minutele multe erau un lux), apoi 4 luni de scrisori în stil clasic și apoi o întâlnire fără să știm cum arătăm, ci doar cum ni se aude vocea... o tehnologie la început de drum a făcut posibilă întâlnirea a doi oameni care locuiau la 340 km distanță unul de altul și care, cel mai probabil, nu s-ar fi întâlnit niciodată.