26 martie 2019

Noi doi în timp

Proba 10 din competiția SuperBlog ne pune în fața unei adevărate provocări. Încă de la început, când am auzit că va exista o probă cu o carte scrisă de Sidonia Drăgușanu și că o putem primi pentru a o citi, am fost mai încântată decât un copil în ziua de Crăciun. Pentru că îmi plac nuvelele, am ales Doamna cu ochelari negri. M-a incitat titlul, coperta, faptul că a apărut postum. 


Citind, am realizat că autoarea se încadrează perfect în literatura vremurilor prin modul în care prezintă relația de cuplu și femeia. Ca dramatism, mi-a adus aminte de un volum de proză scurtă al autoarei Alice Munro care a luat Premiul Nobel pentru Literatură. Doamna cu ochelari negri are un dramatism similar cu cel din Prea multă fericire al autoarei Munro. 

La finalul cărții cadou pe care am primit-o, am citit câte ceva despre Sidonia Drăgușanu. Nu m-am regăsit în femeia din opera ei, dar m-am regasit în ea. M-a surprins că nu am întâlnit în acest volum de povestiri nicio femeie care să-i semene. Din paginile citite despre autoare, am realizat că era o femeie puternică, energică, implicată în foarte multe proiecte și care nu se dădea bătută. Până și relația ei cu Miron Radu Paraschivescu este una aparte, ușor platonica. 

Simțim un feminism latent în modul în care autoarea prezintă femeia în cartea sa. Femeile poate că sunt puternice, dar nu e vremea lor. Se lasă, încă, dominate de bărbați, acceptând relații nedemne de ele. Poate, din acest punct de vedere, societatea actuală abundă în exemple de cazuri în care femeia se subapreciază. 

Făcând o paralelă între relația de cuplu prezentată în cartea Sidoniei și realitatea mea, pot spune că am trecut și eu printr-un proces de maturizare. Femeile din Doamna cu ochelari negri sunt foarte tinere și nu au maturitatea emoțională a autoarei, când a scris cartea. Dacă mai aveam 20 de ani, cred că aș fi spus că mă regasesc în relația în care nu mă apreciam destul, simțeam că am nevoie de cineva să mă valideze și că singurătatea ar fi un coșmar. 

Această temă nu este ușoara, pentru că trebuie să aducem la iveală intimitatea relației noastre. Acum, la 34 de ani, sunt o femeie mai puternică. Am înțeles că o relație devine mai solidă atunci când fiecare dintre parteneri realizează că își este sieși suficient. Prea mult dramatism și prea puțină iubire la 20 de ani, deși avem impresia că iubirea cu flăcări de gelozie este supremă. Sunt în aceeași relație de 14 ani, cu un om extraordinar. Nu am înțeles frumusețea partenerului, a mea și a relației noastre până în momentul în care am realizat că pot fi fericită cu mine. E un non-sens să spui că o iubire poate rezista dacă cei doi parteneri nu se simt suficient de puternici sau nu se iubesc pe sine. 

Nesiguranța femeilor din cartea Sidoniei este o nesiguranță a vremurilor respective. Nu mă regăsesc în aceste stări, dar, cu siguranță, în urmă cu 14 ani, aș fi acceptat prea multe de la un bărbat. Nu poți să o cunoști pe adevarata Sidonia doar din cărțile ei, ci și din paginile în care alții o descriu. Așa am realizat că mă identific cu autoarea, mai puțin cu fetele din carte. Am o altă vârstă, sunt mai matură, nu neapărat mai înțeleaptă, pentru că avem o viață din care vom tot acumula experiențe și povești. 

Etape din viața relației mele de 14 ani se suprapun câteodată cu sentimente, trăiri, secvențe din cartea Doamna cu ochelari negri: timiditatea personajului din Eroul Herbert este caracteristică și mie și prietenului meu, excesele de gelozie din povestea omonimă, mai ales la începutul relației când confunzi gelozia cu iubirea, misterul garoafelor roz... 

Am realizat că gelozia nu are de-a face cu iubirea. Acum, privind în urma celor 14 ani de relație, pot spune că nu mai sunt deloc geloasă, dar iubesc mai puternic decât la început, când credeam că trebuie să ai accese de gelozie, altfel nu iubești. Adevărata iubire înseamnă să îl lași pe celălalt să existe, să îi acorzi acest respect, să îi dai drumul dacă nu e fericit. Care e rostul geloziei? 

Când am spus că mă regăsesc în misterul garoafelor roz, m-am referit la povestea în care un tânăr îi trimite în secret garoafe unei fete de care e îndrăgostit. Nu vă spun mai multe, va trebui să citiți. Relația cu prietenul meu a început tot printr-un joc misterios. Nu ne trimiteam garoafe, dar ne scriam și comunicam prin telefon și scrisori fără să știm cum arătam. A început totul platonic, inocent și misterios. Am format un număr de telefon, am dat un beep aiurea și am început să vorbim. Îi țineam telefonul mamei blocat și 5 ore, deoarece pe-atunci eram o studentă fără bani și abonament la discreție. 

Am vorbit vreo 4 luni și ne-am trimis scrisori săptămânale în tot acest timp și nu știam cum arătam. Nu era Facebook, nu aveam smartphone, puteam să ne trimitem poze în scrisori, dar nu am vrut. Mi-am zis: de ce să stric totul cu o poză? Poate nu ne va plăcea și se va încheia... până când, într-o zi, el a zis că a pus o poză cu el în plic. M-am supărat și de-abia am vrut să deschid scrisoarea... Până la urmă, am deschis și era el... la doi ani.... M-am amuzat și am continuat să vorbim. Dupa 4 luni, ne-am întâlnit și ne-am comportat la fel de timid ca personajul din Eroul Herbert

Dar astăzi, după 14 ani, pot spune că el este familia mea și cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată. Nu suntem într-o relație oficializată, pentru că nu cred în relația standard impusă de societate. Concluzionând, fiecare dintre noi este unic, fiecare relație are misterul și frumusetea ei. Nu mă regăsesc în personajele Sidoniei, dar am regăsit trasaturi ale lor care s-au perindat și prin relația noastră. M-am regăsit în puterea Sidoniei și în iubirea trăită pentru Miron Radu Paraschivescu.